Varșava. O casă cu păpuși

 O recenzie de Medeea IANCU

I was, being human, born alone;

I am, being woman, hard beset;

I live by squeezing from a stone

The little nourishment I get.

Elinor Wylie

Ne-a spus să mergem pînă la pădurice și de acolo s-o ținem tot în față; trecem de maldărele de crengi uscate și gunoaie și ajungem într-o poieniță; niște capre și doi cîini se iau după noi; dintre frunze, un iepuraș din pînză își scoate urechile; urcăm treptele și intrăm. Vizita începuse de dimineață, cînd am intrat în biserica de piatră; am trecut pe lîngă bradul împodobit pentru tînărul necăsătorit încă și decedat, și am ajuns aici. Intrarea era năpădită de ierburi, plafonul era căzut. Am urcat scara fără balustradă și am traversat culoarul din care mai rămăseseră doar niște bîrne. Pe unul dintre pereți era desenată o căsuță, o vrăjitoare și niște copii. Cînd am coborît din podul castelului, în fața scărilor de la intrare am găsit o păpușă cu părul lung, alb-blondiu, dezbrăcată, cu capul sucit și ochii scoși.

De la Buratino/ Pinocchio, la păpușa din ceară din Les malheurs de Sophie, la păpușa Claudiei din The bluest eye, la Julio, păpușa-băiat din povestirea lui Daphne du Maurier, la casa de păpuși realizată după modelul arhitecturii gotice, bîntuită de crimă și mister din povestirea lui M. R. James, la casa de păpuși lugubră și depresivă, pe care Lene o primește de ziua ei, “singurul obiect pentru adulți” dintr-un magazin de jucării, casă de păpuși în care fetița vrea să se prefacă că locuiește, lăsată în paragină și căreia fetița ajunge să-i fie captivă, din The Inner Room, povestirea lui Robert Aickman, la Casa de păpuși al cărei miros poate îmbolnăvi pe oricine, din povestirea lui Katherine Mansfield, la păpușa Barbie inspirată de păpușa germană Lili¹, realizată pentru plăcerile bărbaților, la păpușa sexuală a lui Oskar Kokoschka², la manechinul realizat de Lester Gaba³, care i-a devenit companie, la Memoriile unei păpuși londoneze, scrise chiar de ea⁴, la mitul lui Pygmalion, la păpușile senzuale create de Lotte Pritzel⁵ (amintind, prin corpurile lor lunguiețe, de ilustrațiile contemporane italiene sau de personajele bizare ale lui Tim Burton), la păpușa Charlie din volumul de proze scurte, Varșava, al Anei Donțu.⁶

A cui să fi fost păpușa de pe buza fîntînii din fața castelului și de ce i-au fost scoși ochii? A avut această păpușă o casă de păpuși? A fost această păpușă obiect pentru dorințele vreunui băiat? De ce este în afara castelului și nu în interior, în camera copiilor? A fost acest castel o casă de păpuși, acum expusă, în care poate intra oricine, fără putere și influență, o ruină, o relicvă a privilegiilor și istoriei, la fel ca celelalte?

“Tata păpușă și mama păpușă se întindeau rigid ca și cum ar fi leșinat în salon, și copiii lor dormind la etaj, erau cu adevărat prea mari pentru casa de păpuși. Nu păreau să aparțină casei. Dar lampa era perfectă. Părea să-i zîmbească Kenziei, să spună, «Locuiesc aici.» Lampa era adevărată.”, scria Katherine Mansfield în The Doll’s House, în 1922. Și prezențele din prozele Anei Donțu par să fie prea mari pentru a aparține acestor spații deșertice, ambigue și deseori clișeice. Aceste prezențe nu ajung să aibă calitatea unor personaje, fiind deseori creionate, întrerupte, șterse, lipsite de corporalitate chiar și atunci cînd sînt cît se poate de reale; cele opt povestiri prezentate pe coperta a patra, de Radu Vancu, ca fiind “stranii, crude, insolite,” creînd “o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat,” sau cum scrie Eli Bădică, coordonatoarea colecției, “Pășește în universul Varșaviei, te va cutremura,” nu au nimic coșmăresc, lynchian, cutremurător sau straniu. Ana Donțu încercă să creeze niște universuri și spații gotice, populate de diferite prezențe, deseori masculine, deseori suprapuse, confuze, malefice, infantile, banale. Deși are aproape toate elementele la îndemînă pentru a crea proze gotice foarte bune, Ana Donțu reușește să nu creeze nimic straniu, cutremurător, coșmăresc, înfiorător, lugubru, ci niște povești lipsite de tensiune și suspans, comune, nedezvoltate, grăbite, deloc surprinzătoare, încîlcite și clișeice.

Prima povestire, recomandată chiar de autoare, la lansarea de la Timișoara, se numește „Păpușa Charlie”, este cea mai lungă, nu neapărat și dezvoltată și uimește prin puzderia de clișee; de altfel, o bună parte din aceste proze pare să fie o copie prost realizată după filme horror/ gotice/ fantastice/ thrillere. Păpușa Charlie seamănă izbitor cu Păpușa Chucky; asupra păpușii Charlie se proiectează fricile Varșaviei, angoasele și abandonul familial: unchiul care o crește pe fată în lipsa și dezinteresul părinților, este un unchi abuzator, patriarhal, controlator, cu manii, care o transformă pe fată după propriile dorințe și fantezii. Absența părinților nu este explicată, deși ar fi fost un triunghi interesant de explorat. Unchiul Alex, numit de fată Ihti, de la Ihtiandru, trimițînd la Omul-amfibie al lui A. Beleaev, are din copilărie fobie de pește cînd, din cauza afecțiunii pe care o avea, a fost hrănit cu pește; la rîndul său, acesta o hrănește pe fată cu stridii. Acest unchi pare a fi un burghez, călătorește mult, la fel ca părinții, îi aduce fetei parfumuri scumpe și rochii țipătoare, pentru care colegele ar urî-o, pentru că “ele se mînjeau cu pomezi ieftine din piață”; fetei nu pare să-i lipsească nimic în afară de o familie funcțională, empatie și prieteni. La școală, fata hărțuiește colegele și este hărțuită de băieți. Fata, a cărei voce care străbate povestirile sub diverse identități este infantilă, vorbește stîngaci, incoerent chiar și atunci cînd nu suferă de vreo halucinație; arată dezgust și ură față de sine și de alte femei/ fete sau statut social. Limbajul este greoi, învechit, necredibil sau alunecă ușor către zone comune, uzate.

Unchiul Ihti, nesurprinzător, o bate pe fată dacă nu-și face temele corespunzător, o controlează dacă a citit și ce a înțeles din ce a citit, pentru că Ihti “nu suporta femeile neîngrijite și inculte. Femeia, în viziunea lui, trebuia să fie în orice împrejurare elegantă, machiată cu gust și deșteaptă. (…) Dacă vedea că pun un pic de grăsime pe mine, mă ținea la diete și mă fugărea pe stadion.” Pedeapsa pentru neascultare este spălatul covoarelor și podelelor sau lustruitul pantofilor unchiului; însă, cînd unchiul pleacă în călătoriile lui, fata rămasă singură acasă, face tot ceea ce îi interzice unchiul: se uită la “filme siropoase,” ascultă alt gen de muzică, îl obligă, ne spune ea, pe Charlie să se uite cu ea, nu pentru că i-ar plăcea muzica sau filmele, ci doar “așa, din răutate.” “După ce mă săturam, îi puneam căști lui Charlie cu sonorul la maximum și îl uitam în fața unui film prost. (…) Seara, înainte de culcare, mă postam în fața lui Charlie cu o prăjitură cremoasă și o devoram pe îndelete. Îi spuneam și cîte calorii are. Normal că nu le calculam, ziceam și eu un număr mai mare, ca să-i fac în ciudă.” Această așa-zisă revoltă este doar performare și ură față de sine; fata face diverse acțiuni din răutate, să-i facă în ciudă unei păpuși asupra căreia a proiectat tot felul de fantezii și frici și pe care o antropomorfizează după chipul și puterea unchiului abuzator; de altfel, nu aceste acțiuni în sine sînt problema, se acceptă această convenție a universului și imaginarului fetei, ci felul în care sînt spuse, descrise aceste acțiuni. Multă neglijență în scris se vede în aceste proze: din dorința de a șoca și a epata, totul devine ostentativ, cum este și această scenă în care o prăjitură este devorată pe îndelete. Descrierea păpușii este extraordinar de comună: “Charlie e păpușa masculină cu păr roșu și ochi verzi pe care mi-a dăruit-o Ihti cînd aveam vreo șase ani.” Această emfază asupra genului pare să fie explicată în proza Sora de sub pat; descrierea păpușii continuă cu costumul în care este îmbrăcată, “costum verde în carouri,” un gentleman ca scos din cutie. Această păpușă i-a fost dăruită pentru a o urmări atunci cînd doarme sau cînd unchiul este plecat; fata lipește ochii păpușii cu scotch pentru că e sigură că ochii lui Charlie sînt ochii unchiului: această insinuare de intruziune în spațiul intim, de un posibil abuz, este prima dintr-un șir de alte semne. Acțiunile fetei împotriva unchiului (aruncarea de pești în baia cu teracotă albastră, altă secvență ostentativă, tăierea cămășilor lui Ihti, împrăștierea de viermi pe cearșaf) sînt un semn și de gelozie, nu doar de ură, modelul pe care l-a preluat de la cei din jurul ei, dar, în același timp, sînt consecința secretelor din jurul ei și a propriei tăceri.

Această poveste întortocheată și neclară, continuă cu Aliosha, băiatul de care se îndrăgostește, a cărui mamă a fugit împreună cu el de soțul abuziv; băiatul hărțuit la școală, băiatul care o vindecă de o eczemă pe tălpi (altă secvență confuză), băiatul prin care cunoaște altă lume, altă muzică, băiatul care o învață să recite psalmi, un băiat care are umor (singura secvență reușită), băiatul care ține post și pentru care ea ține post, printre altele, părîndu-i-se amuzant să țină post, băiatul cu care stă pe malul unui lac și recită psalmi și ascultă muzică, băiatul care dispare inexplicabil și în jurul lui se iscă tot felul de scenarii ale plecării lui, băiatul pentru care continuă să țină post, echivalînd postul cu dieta, și pentru care recită psalmi de cîte ori îi vine să omoare pe cineva; această întîlnire pare introdusă doar pentru a o opri pe fată de la ucide, pare o întîlnire regizată, ca mai toate situațiile din aceste proze, o întîlnire pentru convertire, o convertire care i se pare cool și amuzantă, dar care o absoarbe și mai mult în universul tradițional și patriarhal. Această poveste cu Aliosha nu este o poveste de/ despre dragoste, ci despre temeri, nesiguranță, secrete, abandon și control. Secvența cu sanatoriul, amintită în treacăt, la care unchiul o duce, pentru a i se face băi și masaje este lăsată în aer. Cert este că, pierzîndu-l pe “Aliosha pentru totdeauna,” fata intră într-o stare de degradare și maximă docilitate față de unchi; această dispariție a băiatului o face să aibă același coșmar o vară întreagă. Coșmarul este prezentat clișeic, o fată într-o rochie albă îi apare într-un vis în care “nu se întîmpla, practic, nimic,” o fată cu pielea albă, într-o rochie albă, care este pîndită din spatele unui bolovan, de un monstru.

În urma visului, fata are dureri de cap, greață și vomă, slăbește mult și, odată cu pierderea în greutate, îi crește docilitatea față de unchi; corpul îi este invadat de pete fosforescente, într-o noapte își surprinde unchiul masturbîndu-se, scenă care îi trezește amintirea din grădină, în care erau prezenți și părinții, iar unchiul o mîngâie pe fată pe sub rochiță. Simptomele fetei par a fi unele menstruale, dar, în același timp de anxietate, anorexie, consecințe ale abuzurilor suferite. Într-o noapte, fata hotărăște să părăsească acest cocon sufocant și bolnăvicios și se plimbă într-o zonă cu vegetație, unde se află o casă neterminată, abandonată; de la etaj vede o fetiță de 10-11 ani care îngroapă o păpușă și care revine săptămînal și udă locul respectiv. Această secvență ar fi putut fi interesantă: există consemnări despre astfel de cutume funerare, “cel mai comun ritual al clasei de mijloc, pe care fetele erau încurajate să îl imite în jocul lor cu păpușa, era înmormîntarea⁷” sau obiceiul practicat între 1870 și 1880 de a face haine de doliu și coșciuge pentru păpuși; în acest loc, protagonista are o viziune și se hotărăște să ardă păpușa Charlie. La scurt timp, află de accidentul și moartea unchiului, apoi se îneacă (sau este înecată) în lac. Spațiile din aceste proze sînt mereu goale, inexpresive, neterminate, fără imagine, spațiile/ locurile sînt numite, dar aproape niciodată arătate, descrise. În general, această fată nu știe ce i se întîmplă și nici să spună ce simte; nu are identitate, relațiile dintre ea și restul prezențelor sînt schițate, este pasiv-agresivă, manevrată, inoculată, ea este păpușa maestrului, cel care îi setează traseul, scenariul de viață, ea este păpușa unchiului, cea care este privită, cea care este mîngîiată de el, abuzată, transformată după standardele lui de frumusețe și docilitate, ea este păpușa din această casă de și cu păpuși decapitate, dezmembrate, sordidă, cu teracotă albastră, aceste păpuși fotografiate de unchiul care și-a început cariera fotografiind colecții de păpuși “hidoase, stranii, dar cu adevărat artistice,” “prima lui expoziție de succes.” Altfel spus, obiectificarea femeii și sexualizarea fetițelor aduc succes bărbaților.

Deși putea crea o păpușă nouă sau chiar să se inspire din alte istorii ale unor păpuși așa-zis malefice, blestemate, posedate etc., precum Annabelle, Robert, păpușa în costum de marinar care a aparținut pictorului Robert Eugene Otto sau tabloul Băiatului care plînge⁸, cel care a creat tot felul de legende în anii 80 cînd, în urma unui incendiu, tabloul nu a ars, sau Mandy, păpușa bebeluș sau, și mai interesant, din casele de păpuși ale Francesei Glessner Lee, reprezentînd scene de crimă, Ana Donțu alege o reprezentare comună, comodă și care nu mai spune nimic. Nu va fi prima dată în aceste proze cînd autoarea se va folosi de diferite simboluri în cel mai clișeic și facil mod posibil.

În povestea Carlei (Un anotimp pentru Carla), laitmotivul păpușii reapare, dar incoerent; spațiul în care a locuit Carla/ irma este de o înfiorătoare banalitate: cărți împrăștiate pe jos, pereți pe care sînt desenați extratereștri (și mai clișeic descriși), așa-zisul jurnal al Carlei/ irmei este o suită de incoerențe și banalități. Secvența de umor lugubru îi reușește însă (“am citit cu stupoare o istorioară ciudată despre o femeie care iese în stradă cu un cărucior și e întrebată de vecina ei ce face aceasta îi zice că merge să-și plimbe copilul și vecina observă că pruncul e «cam albăstrior» la care femeia îi răspunde «păi e cam mortișor».”) Carla/ irma apare și în povestirea Sora de sub pat; motivul menstruației reapare și el. Aceste prezențe feminine sînt prezentate mereu ca fiind malefice, violente, stupide, pasiv-agresive, geloase, obiectificatoare, hărțuitoare, monstruoase fără a avea nimic monstruos, nevrotice, “hidoase, dar cu adevărat artistice;” de abia în această povestire, lucrurile devin un pic clare:

“Cînd veneau de la cumpărături, părinții ne aduceau cîte o păpușă nouă. Mă uitam îndelung la hăinuțe, la pantofiori, o despleteam și mă jucam cu părul ei. Cel mai mult îmi plăceau păpușile pe care le puteam pieptăna, dar nu avea mare importanță, toate se alegeau în final cu un pumn în cap, iar asta se întîmpla pentru că adevăratul deliciu era să vezi cum i se învîrteau ochii și se opreau cu partea albă în exterior; la unul, de obicei, puteai să mai vezi o bucată de iris albastru. Era ca o ruletă: irisul se va opri în orbita asta sau în cealaltă? (…) toate păpușile erau de unică folosință.” Acest exces de cadouri, aducînd fetelor nu o păpușă nouă, ci fiecăreia, pare să fie un obicei al părinților și un substitut pentru lipsa și implicarea lor în creșterea fetelor; în același timp, arată încă o dată bunăstarea familiei și excentricitățile ei. Agresivitatea și violența fetei, care apare descrisă și în Păpușa Charlie, poate fi expresia violenței pe care a văzut-o în jur, dar și expresia lipsei mamei/ familiei și a geloziei față de sora preferată de unchi. Acest laitmotiv al păpușii care revine sub diverse forme, arată obiectificarea la care a fost supusă și pe care de altfel o practică, imitînd, externalizînd sau internalizînd acțiuni distructive fie asupra altor persoane sau obiecte (cum este și scena în care este tăiată cămașa unchiului, arderea păpușii), fie asupra sa. Păpușa care rezistă, după doi pumni în cap, devine preferata fetei, cea adusă de unchi din Germania, cea căreia îi dă numele Charlie. Mesajul acestor scene este clar și profund disfuncțional: păpușile/ fetele sînt de unică folosință, altele, cele masculine, cum aflăm din prima povestire, cea care rezistă violenței, ca un bărbat “adevărat,” devine preferata fetei. Fata nu își asumă responsabilitatea pentru acțiunile distructive, ci dă vina pe Carla, așa-zisa soră, astfel iau naștere jocuri pline de umilințe și agresivitate între aceste fete, culminînd cu descoperirea abuzului făcut de unchi Carlei: “Ușa era întredeschisă și l-am văzut dezbrăcat, iar pe Carla, într-o rochiță dantelată, masturbîndu-l. Imaginea asta avea să mă urmărească mult timp cu un amestec abject de senzații, ceva între leșin și gelozie. Atunci am înțeles de ce îmi aducea mai multe cadouri: ea era domnișoară, n-avea nevoie de păpuși, deși aveam aceeași vîrstă, ei îi dăruia lenjerie și cosmetice pe care le păstra în camera lui, ca să nu le vadă cineva. O prefera, deci. Înainte să se înece, Carla mi-a zis că ea l-a sedus, că n-a fost victimă nicio clipă.”

Afirmația că fetița l-a sedus pe unchi, este un alt simptom al acestei lumi în care fata este obiectificată, abuzată, coruptă, internalizînd acest sistem disfuncțional patriarhal. Pe de altă parte, fata este disociată, neagă că i s-ar fi întîmplat ei abuzul, diversele prezențe feminine pe care aceasta le imaginează sînt mărturie. Bărbații, în aceste proze sînt mereu bogați, prădători, libidinoși, salivînd, lingînd chiar pielea fetei. Episodul cu bunica care pare să aibă, din moarte, puteri magice, cu unghiile vinete la picioare și cu părul ei nesfîrșit, îi dă fetei o lecție mai degrabă tradițională, de menire a femeii ca născătoare. Împotriva fetei par să urzească nu doar păpuși hidoase refăcute, ci și bărbații, văzuți ca niște călăi, la care fata se adaptează ușor și le preia gusturile muzicale și se lasă influențată de ei. Simbolistica rochiilor din povestirea Călăii, fata care îmbracă rochia albă doar pentru a putea să se vadă vinul și apoi sîngele pe rochie, e o rezolvare extrem de facilă. În schimb, pentru prima dată în această carte, Ana Donțu reușește să construiască cît de cît o scenă tensionată și de atmosferă, cum este finalul acestei proze, în care invitații aflați lîngă piscină încep să se înjunghie.

Perspectiva se schimbă în proza Pînă dimineața, cînd fata își ia un job de menajeră în casa unui bărbat de afaceri și pune la cale o răzbunare, “începînd cu domnișoarele înstărite care m-au bîrfit și terminînd cu Evghenii.” Într-o singură cameră nu are voie să facă curățenie, cameră din care, într-o zi vede ieșind o femeie “elegantă, cu tocuri și mănuși” pe care se gîndește să o omoare. Însă, într-o zi, ușa camerei se deschide și în pragul ei este o fetiță de 12 ani, frumoasă, care desenează lucruri care te vrăjesc, dar care, aflăm, este un monstru și care, în podul casei își înfinge un cuțit în vagin. Sîngele nu curge din fetiță, ci din menajeră. Aceste acțiuni agresive, tendințe ucigașe făcute împotriva menajerei/ Varșaviei, sînt expresia fricii, angoasei auto-rănii/ auto-distructivității, negării feminității acesteia. Această sîngerare este catalogată de medici ca o simplă menstruația, iar menajera se întoarce acasă și rămîne zile la rînd în cada plină cu apă; această scenă pare să fie una paralelă și interconectată cu scena de anxietate-anorexie din proza Păpușa Charlie. Salvarea se pare că vine din partea tatălui fetiței, care o găsește pe menajeră în cadă și îi dă să bea ceva dintr-o sticluță. Ieșită din cadă și slăbită, menajera se apucă se caute pe internet fragmente din Biblie, o altă secvență ostentativă. În proza Umbra, singurul lucru interesant și cît de cît funcțional în povestire este extraterestrul-vampir și finalul prozei care ar fi avut potențial odată dezvoltată.

Aceste proze nu fac decît să reproducă o feminitate stereotipică, toxică, în care Varșava este atrasă, ținută captivă, într-o lume patriarhală, abuzivă, patologică, în care anxietățile feminității, anxietatea anorexică, anxietatea abuzului negat, se răspîndesc, contaminînd totul în jur; aceste case neterminate, abandonate, fără imagine, scheletice, par să fie și expresia păpușii Varșava, care nu poate și nu știe să imagineze o altă lume; fiind obiectificată și auto-obiectificîndu-se, aderînd la această lume bolnavă și controlată de bărbați prădători, ea nu are această putere. Ea nu reușește să evadeze din această lume, nici să se salveze, din contră, se întoarce în această casă, la ceea ce îi este familiar: singura cale pe care o vede este moartea, sinuciderea, distructivitatea sau crima. Poveștile nu evoluează, trecutul pare să fi înghițit prezentul, degradarea morală pare să fie aceeași de la început pînă la sfirșit, scenele de viol/ agresiune sexuală nu sînt rezolvate, aceste prezențe feminine și masculine sînt prezentate mereu la extreme, generic, asemenea spațiilor generice; nici măcar acest motiv al privirii/ voyerismului/ ochilor păpușilor nu este explorat, dezvoltat. Casele/ spațiile interioare atît de îndrăgite în proza gotică/ horror/ fantasy nu au nicio personalitate, individualizare, asemenea acestor prezențe care rătăcesc fără scop și sens în aceste proze.

De la prima consemnare⁹ a unei case de păpuși, pînă în zilele noastre, acesta a reprezentat o investiție și un obiect de colecție; realizarea obiectele din interiorul acestor case dura foarte mult și de obicei erau achiziții/ comenzi realizate de casele regale; o altă casă de păpuși realizată în 1611, avea reprezentat pe pereții salonului scene nerecomandate copiilor și era destinată adulților; aceste povești ale caselor de păpuși, cît și păpușile din aceste case sau din dormitoarele fetelor sau băieților, sînt fascinante, înfiorătoare, crude sau copleșitoare; casele de păpuși realizate de bărbați pentru soțiile lor minore sau păpușile sexuale ale bărbaților, cum a fost cazul lui Oskar Kokoschka și Lester Gaba, și a altor bărbați din zilele noastre, sînt o altă realitate și față a acestei istorii și a acestor case. Căci, asemenea povestirii lui M. R. James și asemenea povestirii Katherinei Mansfield, casa de păpuși a Anei Donțu poate îmbolnăvi pe oricine cu mirosul său; noaptea, cînd luna este plină, ușile acestei case cu acoperișul înnegrit, în care coada-șoricelului, pătlagina și arnica cresc printre teracota albastră, se deschid încetișor, folia din ferestră se umflă, iar fata ținută captivă în acest scenariu repetitiv, toxic, poate să se elibereze pășind în afara acestui spațiu contaminat și rupînd vraja; dar pentru asta trebuie să aibă puterea să(-și) imagineze și să pună la îndoială tot ceea ce a fost învățată.