Interviu maraton de Virginia Lupu
Acum vreo lună și ceva, un artist local cu ambiții de curator a postat pe Facebook un anunț: „Pentru că petrec prea mult timp la Viena, am nevoie de un asistent în București. Nu plătesc nimic, dar ofer în schimb toate conexiunile mele”. Acest soi de privilegiu pe linia exploatării umane are o întreagă istorie în sfera artei locale, ca o reducere extremă la principiile pieței libere și ideologiei neoliberale pure, în care munca, ca obiect de schimb în relațiile economice, nu mai are nici măcar valoare financiară. Practic se așteaptă ca omul să se pună voluntar în slujba mai largă a profitului.
„Oferta” este împachetată sub forma unor întâlniri cu arta – pe cine „întâlnim”, cum asta ne „auto-validează” și cum ne invalidăm în aceste serii de întâlniri? Fenomenele culturale în plină desfășurare nu sunt, prin concretețea lor, doar niște prezentări care se petrec și se succedă, una după alta, într-o continuă mobilitate virulentă. Aproape orice activitate culturală este prezentată ca fiind o necesitate, deşi de cele mai multe ori este doar o coincidență a culturii şi a pieţei locale/globale de artă.
Ca atare, sunt prezentate aceste „întâlniri cu arta” ca fiind niște necesități emancipatoare, aproape cuantificabile, mai ales pentru cei tineri și la începutul „carierei”, dar suficient de talentați și conștienți încât să creeze o rezistență.
Formele de exploatare și auto-exploatare capătă diverse forme. Bienala Art Encounters, organizată la Timișoara între 20 septembrie – 27 octombrie, este un eveniment care se folosește de contextul local pentru a ascunde ambițiile de recunoaștere internațională.
Citeam recent un articol despre cum voluntariatul îți scade tensiunea și reduce depresia: practic asistăm la o compartimentare biologică a proceselor socio-economice de reducere a demnității muncii la zero. De la cele două ediții anterioare, în care pregătirea voluntarilor a fost implementată de către Fundația Art Encounters, nu am înregistrat mărturii ale tinerilor şi tinerelor voluntare. În acest an, instruirea voluntarilor a ajuns în sarcina celor de la Asociația Culturală Contrasens. Conducerea asociației a dat dovadă de incapacitatea mai ales organizatorică în valorificarea, tocmai, a echipei de voluntari.
Aceasta a avut responsabilitatea pregătirii voluntarilor, în vederea întâmpinării publicului în spațiile de expoziție din oraș. Purtând titlul „Ways of knowing: Itinerarii de cunoaștere”, proiectul Asociației Culturale Contrasens viza formarea în domeniul medierii a tinerilor participanți, ca apoi, și ei la rândul lor, să prezinte publicului, vizitatorilor bienalei, dificultățile, rezolvările, curiozitățile, problematica și temele politice variate ale lucrărilor de artă. Se pare că munca voluntară — propriu-zisă, al întâlnirilor cu arta — a fost nu doar trecută cu vederea, ci a fost dată la o parte ca „formare” şi „mediere”, încercând să acopere problemele apărute cu o retorică a bunăvoinței și cu răbufniri în spaţiul virtual.
Discordanța întregii dinamici a acestei relaționări de mediere a existat atât între voluntarii bienalei și coordonarea lor haotică, între contextul propriu și cel al unor vaste impulsuri culturale, între responsabilitățile lor și autoritatea subordonantă a medierii asumate; cu toate acestea, tinerii_rele au continuat a le face față. Dorința unei îndreptățiri cel puțin legitime și-a anunțat motivarea, în coordonatele unei finalități, atunci când, la petrecerea de încheiere a bienalei, voluntarii au reușit — în sfârșit — să fie văzuți, priviți și recunoscuți, exclamând pe un banner: NOT MY BIENNAL/NU E BIENALA MEA!
De ce oare există o nevoie de capitalizare și însușire a artei contemporane, dar nu și o dorință de a înțelege pe celălalt ? De ce se vrea oare un dialog cu arta, dar se ignoră un astfel de dialog, acela cu cel de lângă noi?
Iată, prin urmare, câteva dintre recunoștințele și recunoașterile celor care s-au întâlnit cu arta prin intermediul bienalei Art Encounters.
Student_ă I la o universitate locală, 20 ani
Nu am pornit cu nu ştiu ce aşteptări pentru ediţia asta, am fost voluntar încă de la prima ediţie şi cumva am aterizat înapoi aici din inerţie. De prima ediţie nu pot spune prea multe, eram mic, era cel mai mare eveniment de artă pe care l-am văzut până atunci, deci totul părea incredibil, chit că puteam observa că sunt probleme. Cea mai spectaculoasa problemă cred că a fost lipsa pazei la cazarmă. S-au furat parcă două televizoare şi nişte sculpturi. Ediţia a doua a fost mai ok, nu pot spune că aş avea mult de comentat, deşi pot sublinia faptul că, în ceea ce priveşte programul de mediere, respectiv toate tururile ghidate ce trebuiau ţinute cu elevii, trebuiau ţinute de voluntari. Întradevăr, au existat întâlniri care aveau fix scopul de a ne pregăti pentru aşa ceva, în care ni s-au prezentat artiştii şi lucrările lor şi modalităţi prin care putem prezenta toate informaţiile astea copiilor. Acum e adevărat că majoritatea nu s-au pregătit şi până la urmă nici nu îi pot condamna pentru aşa ceva, majoritatea voluntarilor fiind liceeni care veneau după ore la bienală ca să se mai ocupe şi de asta. O mână de oameni totuşi a fost suprasolicitată din cauza asta pe programul de mediere, fără remunerație, fără nimic, în schimbul a câtorva tichete de masă la Prospero.
Pentru ediţia asta totuşi mă aşteptam la altceva, mai ales din cauza tam-tamului care s-a făcut până în momentul deschiderii. Că Maria Lind e mare curatoare, că există lucrări comisionate special pentru oraş, că s-a gandit un plan de evenimente pentru tot anul şi tot aşa. Existau toate premisele pentru ceva wow. Am avut ocazia să mă ocup pentru 3 zile şi de partea de montare; părea destul de dezorganizat, improvizat şi un volum incredibil de muncă. Acum când vine vorba de programul de mediere, mai precis ce înseamnă custode sau mediator, chit că ar fi doua lucruri diferite, nimeni nu a prea înţeles ce ar trebui să se întâmple. Până la momentul de faţă sunt voluntari care nu cred că ştiu care e de fapt rolul lor în bienală. Nu a existat nici un fel de pregătire a voluntarilor. Aşa zisele întâlniri pe care le-am avut până în momentul deschiderii au fost mai mult nişte formalităţi iar când vine vorba de a afla ceva despre lucrări sau artişti eram sfătuiţi să citim de pe site şi cam atât, practic să ne descurcăm singuri fără nici un alt sfat sau directivă.
Mie mi s-a întâmplat de 3 ori să aştept între 30 de minute şi peste o oră până să se deschidă spaţiul în care ar fi trebuit să stau, odată am stat şi jumătate de oră în ploaie până să vină cineva, ca să intru într-un spaţiu în care oricum nu merg toate lucrările, în contextul în care ni se face observaţie de mai multe ori legat de punctualitate, că facem o imagine proastă bienalei din cauza faptului că lăsăm spaţiile goale, iar faza cu întârzierea deschisului expoziţiilor se întâmplă destul de des şi evident nimeni nu ia asta în considerare. De fiecare dată când e amintită o problemă de genul ăsta, dacă nu e pur şi simplu ignorată şi se schimbă brusc discuţia la un alt subiect, în cel mai fericit caz ni se va spune că au existat probleme şi în altă parte. Una peste alta, personalul tehnic e puţin, e greu să te ocupi de absolut tot ce mişcă, dar ei totuşi au un fel de contract de muncă, sunt mult mai bine plătiţi decât restul voluntarilor care se zvoneşte că ar trebui să primească 30 de lei pentru fiecare 8 ore lucrate şi mai nou si nişte tichete în valoare de 15 lei la Prospero.
Pentru weekendul de deschidere am stat toată ziua, de dimineaţa până seara, prima zi fără apă sau ceva de mâncare. Cel puţin în spaţiul în care am stat a apărut în cursul zilelor următoare un bax de apă şi ni se aduceau o data pe zi o merdenea. Săptămâna următoare, care cum prindea. Tichete de masă nu s-au primit pentru perioada de început iar de bani, dacă se aduc în discuţie, nimeni nu ştie nimic, nu ştim când se primesc sau cât se primesc, nimeni nu ştie nimic, deşi mai apar peste noapte nişte aşa-zise contracte de muncă pe bani evident mai mulţi decât dacă ai fi fost un simplu voluntar care face exact aceeaşi muncă, pe motivul că există goluri în program şi na, suprasolicităm pe câţiva. Asta în contextul în care, din nou, restul voluntarilor pendulează între şcoală, facultate, cursuri, job şi îşi rup din puţinul timp rămas pentru a se ocupa de toată chestia asta.
Nu mi se pare corect ca pentru un eveniment de genul ăsta să îţi aduni o gloată de voluntari, să te aştepţi că o să meargă totul super profi, fără să-i pregăteşti sau să-i încurajezi într-un fel sau altul. Nu mi se pare corect că, pentru exact aceeaşi muncă, teoretic, un voluntar munceşte 6 zile pe săptămână câte 8 ore pe zi, totuşi să primească mai puţini bani decât cineva care e angajat.
Dacă se aduce în discuţie cumva subiectul “copie după contractul de voluntariat” , vei fi ignorat total.Comunicarea în general e absolut 0. Nimeni nu pare să aibă încredere în nimeni. Toate problemele ar putea fi rezolvate atât de uşor dacă s-ar munci clar în două schimburi de câte patru ore, dacă nu ar fi mai mult de 2 oameni pe locaţie, fiindcă se întamplă să fim mulţi fără nici un motiv anume şi alte spaţii să se trezească lumea că îs goale. Ar fi atât de simplu dacă am avea noi o cheie şi o foaie de instrucţiuni, fiindcă nu e foarte complicat şi ar scuti asta pe atâţia oameni de timp pierdut şi drumuri inutile. Ar fi minunat să nu ne băgăm peste atribuţiile altuia, fiindcă nu e treaba oamenilor de pe tehnic să preia peste treaba mea că na, nu mai văd rostul în a mai sta acolo, plus că nici nu se descurcă. Şi nu cred că bienala asta duce lipsă de bani astfel încât să nu poată să-şi plătească toţi oamenii aşa cum ar trebui, dar asta ar presupune într-adevăr o organizare mai straşnică, din toate punctele de vedere şi asta se pare că ar fi mult prea complicat pentru unii, fiindcă e atât de uşor să te iei de voluntari.
Ca şi un mic detaliu personal, am observat asta încă de la început şi văd asta şi acum, sunt extrem de puţini voluntari de la facultatea de arte sau care se ocupă cu arta, într-un alt fel decât un hobby. De atâtea ori ni s-a aruncat în faţă faptul că trebe să încurajăm cultura locală şi aşa mai departe, pentru nimic mai mult decât un sandwich şi, dacă eşti norocos, vreo 30 de lei. Ca student la arte, m-am simţit câtuşi de puţin jignit. Nu m-ar fi deranjat asta atât de tare dacă nu ni se prezentau înainte toate discursurile astea utopice că, până la urmă, mai sunt destui care îşi dau toată silinţa, pentru nimic.
Student_ă II la o universitate locală, 19 ani
Fiind voluntar și la edițiile precedente aveam ceva așteptări în sensul că speram la o oarecare organizare și vibe fain, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Inițial nu am vrut să mă mai înscriu pentru că aveam puțin timp liber, însă am zis că haide că o să fac cumva să-mi aloc ceva timp pentru asta; mi-a plăcut tare mult până acum și am mai învățat una-alta, doar că, de data aceasta s-a introdus o chestiune nouă, din guides am ajuns custozi și, teoretic, nu aveam atât de mult de lucru, câteva informații minimale și cam atât, pe lângă asta mai primeam și 30 de lei pe zi, apă și mâncare, not great, not terrible. Mi s-a părut mișto pentru că nu am mai întâlnit chestia asta până acum și fac de mulți ani voluntariat; ca să se înțeleagă, nu am venit pentru bani și mâncare, veneam și fără să fiu „răsplătit” pentru orele petrecute în spațiu.
Am început să am îndoieli din momentul în care noi ne-am întâlnit abia cu aproximativ o săptămână înainte de deschidere (ca sa fac o comparație: ediția trecută am avut aproximativ 4 săptămâni plus-minus înainte de deschidere în care am făcut workshopuri aplicate pe spații și lucrări, tur ghidat în care ni s-a vorbit despre cum trebuie, despre lucrări, adică am fost BINE instruiți).
Personal, nu am avut experiențe chiar atât de majore sau dramatice care să mă facă să-mi schimb total părerea despre această bienală, însă m-au deranjat anumite situații în care au fost puși cei din jurul meu, situații pe care o să le prezinte ei mai pe larg.
Sunt probleme mari în ceea ce privește comunicarea/organizarea și ar trebuie muncit mai mult și cu mai mult interes pe această parte. Cum ziceam, dacă se făceau toate mai din timp, mai pe îndelete și fără grabă, sunt sigur că era poate puțin mai bine. Nu vreau să arunc cu vina într-o parte sau alta, dar ar trebui să se ia foarte mai în serios pentru că e păcat de toata munca și efortul depus.
În încheiere, aș vrea sa las un feedback pe care l-am lăsat la prima ediție: „Pentru început pot spune că experiența ca mediator cultural la AE a fost una pe care nu o voi uita niciodată și mă bucur foarte mult că am avut ocazia de a cunoaște atât de mulți oameni faini și minunați. Cu toate că fiind la un liceu de arte și interacționând cu arta zi de zi, la AE am învățat foarte multe lucruri legate de artă (și nu numai) într-un timp foarte scurt, care, cu siguranță, îmi vor prinde bine pe viitor.”
Student_ă III la o universitate locală, 20 ani
La începutul seriilor de discuții din cadrul acestei bienale, am avut așteptări ceva mai puternice decât la edițiile trecute. Eu am mai participat ca voluntară și la a doua ediție, eram conștientă de responsabilitățile pe care le am și stresul ce se acumulează deja din prima săptămână, dar având în vedere că găsesc o plăcere și o bucurie în a povesti cu oameni despre artă și a-i ghida m-am gândit foarte mult că asta va eclipsa părțile ce poate sunt mai negative.
Edițiile trecute, voluntarii au participat la întâlniri de pregătire pentru responsabilitatea de mediator. Nu erau neapărat perfecte și nu cuprindeau toate lucrările din spațiile principale, dar ofereau totuși perspective importante, explicații, răspunsuri la orice întrebare pe care o aveam sau anticipam că o putem primi de la un vizitator. Pe lângă toate acestea, discutam și despre categoriile de vârstă cu care aveam de-a face pe toată perioada bienalei, fiindcă atunci ne era permis, ba chiar îndrumați să ținem tururi ghidate la copii de grădiniță, școală primară, generală, liceu și grupuri de adulți. Nu a fost perfect, dar turele noastre erau de 4 ore și primeam zilnic un tichet de masă de 12 lei de la Prospero, tururile ghidate erau anunțate din timp, sau cel puțin cu o zi înainte. Simțeam că există încredere în efortul pe care noi îl depuneam.
Ediția asta m-am înscris în speranța că se vor îmbunătăți aspecte legate de voluntariat cât și de bienală în sine. Având în vedere discuțiile cu artiștii ce pregăteau un început bun și divers, chiar aveam speranțe mari, plus, de această dată, asociația Contrasens a decis să se implice în coordonarea voluntarilor în parteneriat cu fundația Art Encounters, ceea ce, m-am gândit la început, însemna o pregătire riguroasă în activitatea de mediator, custode-gazdă. Când ne-am întâlnit prima dată pentru a semna contractele și a discuta implicațiile sale am printat doar un exemplar, nu două cum e și normal. La edițiile trecute se primeau pe loc cele două exemplare în original, dar nu m-am gândit la nimic suspicios inițial, credeam că pur și simplu au uitat. Greșeală mare, nu l-am citit. Greșeală mare, nu l-am copiat eu. Nu am primit nicio pregătire, un tur “ghidat” înainte de deschidere, slab pregătit de coordonatori. Prin doar 4 locații principale, fără Casa Tineretului. La discuție ne-au fost promiși 30 de lei pe zi din fondurile europene pentru acest program de mediere, nu a fost menționat prea bine când anume îi vom primi și cum și nici cât de lungi sunt turele în această ediție, inițial eu personal am înțeles că îi primim zilnic pentru mâncare, dar aparent era mai mult o mișcare de a atrage mai mulți voluntari în această ediție. O parte mare din ei erau copii ce abia au început liceul sau termină școala gimnazială, ce nu au primit nici ei o pregătire, mai ales că posibil să fie la prima lor acțiune de voluntariat și să fie încă timizi, temători, dar nu neapărat nepregătiți! La deschidere, am aflat pe parcurs că vom sta cele 3 zile în ture de 10 ore, nu am primit altă mâncare în afară de o merdenea sau un crenvuști în merdenea și apa cea mai ieftină de pe piață începând abia din a doua zi, ceea ce, nu doresc să fiu arogantă, dar era destul de ciudat având în vedere bugetul. “Mâncarea” și apa era plătită de câțiva angajați ce încercau să ne ajute și ei, deși nu era responsabilitatea lor sau de coordonatoare. La info point nu s-a primit apă 20 de ore. Mâncarea nu era calculată, cineva nu primea nimic, alții primeau 2 merdenele sau venea după 5 ore când nu știu dacă mai conta pentru cineva. Deși am fost verificați unii din noi la început de domnul Șandor (cu întrebări de genul ce faceți? ești atentă, da?), nu cred că l-au mai interesat condițiile de muncă ce au continuat timp de o săptămână și ceva în ritmul merdenelei, că apa o mai uitau, o mai aduceau pe la 3 zile distanță. La primul tur cu presa mi s-a zis inițial să mă plimb printre oameni, să îi ajut cu locațiile, sa dau handouts, hărți. Am încercat chiar să am grijă de câinele unui vizitator străin ce voia foarte mult să prindă turul. Dar asta nu însemna că nu eram atentă, pregătită pentru public. Tururile ghidate nu erau scrise bine, programul activităților era plin de greșeli, iar foile cu informații la fel de pline de greșeli gramaticale și greșeli despre lucrări. Nu ne anunța nimeni ce se întâmplă, cum ne ocupăm de problemele tehnice sau cele ce țin de mediere. Eram peste tot și niciunde, constant vinovați. Am încercat să vorbesc cu oameni despre probleme și despre bănuți ce credeam că sunt pentru mâncare. Dar oriunde mergeam îi auzeam constant lăudându-se – ‘ce bine a mers!’ ‘Ce impresionată a fost presa!’, presa străină mai ales, desigur. M-am plâns unei persoane ce nu știam că e angajată că nu e bine ce se întâmplă, am fost “pârâtă” aproape instant si a trebuit să mă justific în timpul meu liber 40 de minute de ce am zis aceste lucruri, de ce eu stric imaginea publică a întregii bienalei. Au urmat scurte alte justificări, glume și batjocuri din partea angajaților, ca de exemplu de ce îmi cer eu banii pe toate cele 30 de ore? 6 ore contează atât? Sau oameni ce pur și simplu îmi imită vocea, pronunția, ori îmi este reproșat că pun prea multe întrebări, mă implic cam prea mult. Chiar și atunci când sunam pentru probleme, eram ignorată și pusă la o parte de majoritatea oamenilor. Săptămânile următoare s-a jucat un ping pong puternic între Contrasens și Art Encounters, nu e vina noastră și nici a noastră, în niciun caz a mea și în niciun caz a ta. Contractele, exemplarele noastre, nu au venit deși le ceream constant. Au început să aplice metoda ediției trecute, tichete de masă, dar de 15 lei și de 8 ore. Dacă aveai tură de 4 ore sau 6 ore nu primeai decât o dată la două zile. Prospero oricum nu e o sursă prea hrănitoare de mâncare, dar având în vedere că au refuzat comunicarea cu noi despre posibila decontare de la o cantină locală, am încetat să mai aducem subiectul. Nu ne răspundea nimeni foarte multe zile la multe tipuri de probleme, eram sunată la facultate de alți voluntari să îi ajut cu probleme tehnice, contractele nu au venit, deși scriam constant pe grupul voluntarilor, nu ne spuneau la ce oră vin tururile sau dacă le ghidează cineva (fiindcă inițial ni s-a zis că nu le ținem, iar apoi din cauza greșelilor zilnice de programări, reprogramări si re-reprogramări, noi ne ocupam de ele), programele pe săptămâni nu erau aproape niciodată ok sau nu ni se răspundea rapid, când aveau mai mare nevoie de voluntari îi ignorau pe cei ce aveau timp liber fiindcă, da, am zis ceva legat de această dezorganizare.
Am încercat să atrag atenția asupra acestui lucru cât timp pe grup se dădeau definiții la cuvintele folosite de voluntari. Într-adevăr, poate am fost pasiv-agresivă, dar tensiunea se acumulase deja după atâtea gesturi de ignorare și lipsă totală de respect. Certuri ce durau ore și amenințări legate de management cât timp, de exemplu, o voluntară a intrat la urgențe.
Dar nu i-a păsat nimănui că ea avusese o urgență medicală. Au dat afară voluntari și făceau contracte de muncă pentru alții chiar pe loc, se pare că pentru asta aveau timp. Contracte de muncă pe ascuns, altele cu o anumită sumă de bani, iar un anume contract cu sumă dublă din motive necunoscute nouă. Nu sunt de acord nici cu comportamentul pe care l-au avut cu ceilalți voluntari, mai ales cu cei veniți din București.
În concluzie, nu doresc ca vina să pice pe nimeni anume fiindcă este clar o problemă sistemică, dar dacă tot această bienală a uimit și impresionat atât de mult presa, aș dori să se facă știută și o parte puternic negativă care ne-a ruinat experiența multora, dacă nu tuturora. Fiindcă deși “cineva poate cunoaste 90 la sută mai multă artă decât toți timișorenii” sau e –un portar nedocumentat despre artă—(referințe la persoane din organizare sau artiști ce, deși au avut rol de educator, au dat dovadă de aroganță și lipsă de talent pedagogic) poate fi un om de o mie de ori mai înțelegător decât această organizare. Doresc în final să mulțumesc pazei de la deschidere de la Calpe pentru că m-au ajutat în cele 3 zile pline de atacuri de panică să mă mențin calmă, portarilor de la Casa Tineretului pentru că mi-au răspuns la orice întrebare, omului ce lucra și șlefuia scările tot de la C.T care mi-a zis să nu mai bag la inimă răutatea și gura lumii și desigur colegilor mei voluntari care sunt super mișto!
Student_ă IV la o universitate locală, 19 ani
Sinceră să fiu, nu aveam niciun fel de așteptări. Am înțeles ca va fi foarte mult de lucru și că va trebui sa investim foarte mult timp în proiect, și cu o zi înainte sa semnez contractul (pe care nu l-am primit înapoi) am semnat și contractul de munca în alta parte. Primul impuls a fost sa renunț la voluntariat, dar după s-a transformat într-o poveste în care chiar mi-am dorit să rămân. E funny și nu prea să vezi că cei de la Fundația Art Encounters fac cocktail party-uri cu nșpe mii de feluri de mâncare și băutură gratuită și muzică live pentru a sărbători bienala, iar voluntarii în prima săptămână primeau o merdenea și o apa proxi la jumate pentru 8 ore lucrate. Și aceia erau cei fericiți. Cand s-a trecut la tichete de 15 lei pe zi (de care îți poți lua o apa la jumate și un sandvici doar de la Prospero, care nu se găsește tocmai la fiecare colț de stradă), două fete cu care eram pe tură într-o duminică n-au primit nimic. Am scris toate 3 pe grup, am rugat sa vina cineva să le dea tichete sau să aducă cineva ceva de mâncare și am fost trecute cu vederea. Mihaela Tilinca (de la Asociația Contrasens, direct responsabilă de voluntari) era la 2 minute distanță de noi, peste drum. Și nu era singura. Și nimeni n-a făcut nimic.
Ultima dată când am fost la muncă, am așteptat aproape 2 ore în fața incintei să ni se deschidă (Calpe). Am întrebat pe grup, am sunat, nimeni nu putea face nimic să se miște treaba mai repede. Asta înțeleg, pentru că e o singura persoana care se ocupă de deschis și de partea tehnică. Ok. Dar puteam fi anunțați. Să nu stăm 2 ore degeaba. Să nu ne grăbim. Să nu ne facem nervi degeaba. Am auzit că un coleg a stat odată 45 de minute în ploaie și frig din același motiv.
La FITT masa la care ar trebui sa stăm e fix lângă intrare. Adică ar trebui sa stăm 8 ore în frig și în curent. Am fost o singură zi acolo, dar sincer, chiar îmi pare rău de cei care trebuie să stea 6 zile, 8 ore pe săptămână, în frigul ăla, cu o apă la jumate și un sandvici. Sunt chiar curioasă dacă e cineva care chiar a rezistat doar cu atât. Știu că într-o dimineață una dintre voluntari a leșinat în drum spre locație. Când am intrebat-o pe Miha cum se simte, n-a știut să-mi spună. A zis doar că mna, se mai întâmplă și să avem grijă.
Personal, nu m-am certat și nici n-am discutat aprins până acum cu nimeni de la asociație. Partea bună a acestei experiențe sunt oamenii faini pe care i-am întâlnit. Ne-am împrietenit la greu. E mai ușor să te oftici împreună cu cineva. Așa vă enervați și puneți nervii ăia într-o oală comună și vă răzvrătiți. Aprindeți focul și lăsați să fiarbă până la finalul bienalei, după care explodează totul și vă puteți bucura că măcar s-a terminat.
Student_ă V la o universitate locală, 18 ani
M-am înscris la ArtEncounters în primele zile și nu am primit nici măcar un semn că pot să vin să ajut sau ceva. Am reușit sa iau contactul cu Mihaela Tilinca după ceva timp și mi-a zis absolut toate detaliile frumoase, spre exemplu: “ne vedem mâine sa semnezi contractul” ,” vei primi în fiecare zi 30 de lei +tichete Prospero pentru mâncare”. Am fost întrebată cu ce pot să ajut și i-am zis că sunt în stare de absolut orice pentru că eu chiar doresc să mă implic în Bienală, fiind pasionată de artă. Super fericită, a rămas că ne vedem ziua următoare să semnăm contractul și să mă ducă la Casa Tineretului unde îmi va face un tur. De acolo tot ce a fost respectat a fost turul, spunându-mi la final că o să primim și mâncare și tot ce trebe. Lux. În primele zile când eu am început era deja a doua săptămâna și nu era deloc organizat.
Mâncarea nu ajungea niciodată la timp, de fiecare data așteptând 5-6 ore să o primim, și aia o minune. Ne așteptam ca după atâta foame să primim și noi ceva consistent… am primit o merdenea, vorbind cu Miha din start că eu sunt vegană. Așadar, în alea 8 ore când stăteam acolo, primeam doar o plăcintă și apă. În a patra săptămână am fost pusă singură și zilnic trebuia să merg să-mi iau de papa, dar, în același timp, se făcea scandal pe grup dacă lăsam taraba singură, lucru care nu mi se pare ok din două puncte de vedere:
- Nu pui un voluntar pe locație mare pentru ca nu are cum să acopere tot.
- Am dreptul să iau pauză 20 de minute în 5 ore ca să îmi iau de mâncare, simplu și corect.
A treia zi am întârziat 20 de minute deoarece Casa Tineretului este super departe de casa mea, să nu mai zic că vin cu bicicleta ca să nu dau 20 de lei zilnic pe transport (lucru care mi-a fost comunicat că va rămâne să îmi fie decontat dacă se întâmpla… nu a fost decontat nimic). În alea 20 de minute am ratat un reporter de care nu am fost anunțată.
Într-un weekend a urmat să aibă loc un festival pentru copii care se va întâmpla în paralel cu Bienala… .mare greșeală. Pe scurt, o sa îți trimit scrisoarea pe care i-am scris-o lui Miha cu toată sinceritatea.
Faptul ca nu a fost respectată chestia cu 30 de lei pe zi a fost dezastruoasă. Așa am fost anunțați inițial, dar s-au pișat pe noi și au zis că numai pe 6 ore… MAN. Eu încă nu am primit nici măcar un leu și mai sunt două săptămâni de Bienală.
Evenimente foarte nașpa au mai fost: la Casa Tineretului noi nu avem program cu sălile ocupate… de fiecare dată e o surpriză. Sala de la etaj e mereu ocupată de balerine și rareori putem face tururi acolo; televizoare scumpe care nu merg când avem tur; porecla voluntarilor este “sclavi” pentru că se cam pișă lumea pe noi; dacă suni un bossu‘ boșilor de 10 ori și nu răspunde, iar tu ești pus în situația în care trebuie să iei o decizie singură, se dă vina pe tine; fotografi care vin fără să anunțe voluntarii (nu e vina lor, btw); spioni care îmi stau în cap de mi-i frica să trag o beșina; faptul ca expozițiile sunt despre multe Nedreptăți care se întâmplă actually in ArtEncounters (ex: “Termeni și condiții” de la CT și “Timpul trece” tot de la CT); faptul ca profita de minori în măsura în care îi învață că așa e un voluntariat oriunde (nu ai voie sa îți spui cuvântul sau problemele pentru că cine are “tupeu” e dat afară).
Student_ă VI, 26 de ani, venit din București pentru a voluntaria în cadrul bienalei
Salut! Am făcut voluntariate prin tot felul de organizații și nu doar în România. Am, deci, suficientă experiență ca să nu am așteptări. Când am auzit că ni se oferă o diurnă și o gustare pe zi, mi-am spus că lucrul se va autoalimenta și că nu va trebui să pun bani de la mine pentru voluntariat.
Nu aveam mari așteptări în ceea ce privește această gustare, știm cu toții că în cultură nu sunt bugete mari. Mai ales pentru voluntari. Nu mă așteptam să fie o gustare cât o masă îndestulătoare, dar nici să fie o merdenea cu brânză și crenvurști nu mă așteptam. Adică, dacă bugetul e de 5 lei pe voluntar pentru gustare, mă așteptam să fim întrebați ce ne-am dori și măcar să fim întrebați dacă suntem vegetarieni (nu mă mai gândesc și la vegani sau la cei intoleranți la gluten).
Încep cu problema mâncării în concordanță cu piramida nevoilor, a lu‘ tătuca Maslow. Dacă ți-e foame și sete nu prea poți să te bucuri, să te concentrezi, să „livrezi”. În schimb, ni s-a spus că suntem încrâncenați și nu știm să ne bucurăm de experiență. Cum să te bucuri, dacă ție îți chiorăie mațele, nu poți să pleci din post și ți-e scârbă de merdeneaua aia grasă care te-așteaptă slinoasă într-o pungă?
Am fost 3 care am venit de la București ca să fim parte a programului de mediere Art Encounters, organizat de Asociația Contrasens. Am întrebat inițial dacă există vreun parteneriat cu vreun hostel sau cămin, ca să îmi plătesc singură cazarea. Ni s-a oferit, însă cazare gratuită, chiar în centru, la Casa Artelor, și am apreciat acest lucru. Spațiul nu dispune, însă, de bucătărie și atunci ne-am dat seama că fie nu mâncăm decât merdenele, conserve și alte lucruri extrem de procesate (cale sigură către o gastrită) sau mâncăm în oraș măcar o dată pe zi (cale sigură către faliment, cine e lucrăto-a-r-e cultural-ă și își permite să mănânce în oraș zilnic, bravo ei/lui!).
Și am discutat acest aspect cu Asociația Contrasens. Le-am propus variante și am sperat că vor empatiza cu această nevoie de bază și că vor înțelege cât de costisitor este să nu ai o bucătărie, în care să îți faci o omletă dimineața sau niște paste pe care să ți le iei la pachet.
Răspunsul?
„Știu că nu e simplu să stai într-un loc în care nu puteți găti, dar, în condițiile în care și dacă cineva nu era aici și era acasă și avea nevoie oriunde să se întrețină, să mănânce și să își asigure un cash-flow, oferta contractului e în plus de asta.”
Hai s-o dăm pe scurt, așa:
EXPECTATIONS
A) Comunicare clară și asumată, coordonare și învățare.
Am venit să învățăm să facem mediere culturală, adică cum adaptez un discurs curatorial pe mai multe tipuri de publicuri, de la copii de clasa a 3-a, la liceeni de clasa a 9-a, la tineri pasionați. Am venit cu ideea preconcepută că la Timișoara se fac lucrurile ceva mai asumat: ce spunem aia facem, decât la București. Ups, nu.
B) Volunteer management.
Credeam că persoana care a ținut legătura cu noi pe mailuri înainte de a ajunge aici va avea și rolul de volunteer manager. Ce înseamnă un volunteer manager? E persoana desemnată să se asigure că:
– voluntarii sunt ok, fizic, psihic (= empatie!)
– spațiile sunt acoperite (=logistică)
Adică are un tabel cu oameni pe spații pe care îl consultă în fiecare seară și se asigură că voluntarii pot ajunge (exemplu: nu sunt bolnavi, șamd)
C) Risk management / grijă față de lucruri
Mă așteptam să existe un Q&A în care să știm ce să facem dacă:
– cineva neintenționat, un copil poate, strică o lucrare
– ceva tehnic nu mai funcționează
– părinți, profesori, alții au un comportament agresiv on our watch
Alte lucruri potențiale care se pot întâmpla și care trebuie să fie discutate înainte să apară. Ca un training de prim ajutor, să zicem – iată, se vede din nou că prevenția nu e parte din cultura noastră – individuală, organizațională, națională.
REALITY
A) Nu a existat niciun training de mediere culturală. Când am cerut direcții pentru a adapta discursul despre lucrări politice, complexe, cum ar fi „Two Meetings and a Funeral”, lucrarea lui Naeem Mohaiemen, despre Mișcarea de Nealiniere, de la Muzeul Corneliu Miklosi – și multe alte lucrări din Bienală – mi s-a spus să mă concentrez pe restul lucrărilor, care sunt mai simplu de priceput. Niciun astfel de training nu a existat.
Am ținut un singur tur, într-un spațiu pe care deja îl știam. Mi-a plăcut să fac asta dar nu aveam nicio experiență în interacțiunea cu grupuri de adolescenți. Ei erau clasa a 9-a și unii dintre ei erau super dornici de discuție, iar alții mai degrabă plictisiți: ce faci, îi stimulezi pe cei pe care îi vezi deja curioși și interesați? Sau te concentrezi pe cei retrași, ca să-i implici și pe ei?
Am primit niște materiale cu rol de exemplu. Acestea propuneau exerciții practice de imaginație, creativitate sau interogare critică în jurul unei anume lucrări. Am propus și eu o sesiune similară, spațiul unde urma să țin turul chiar se preta pentru un joc critic. Nu am primit însă niciun feedback și cumva am constatat că de fapt doar trebuie să povestesc. Coordonatoarea mi-a spus că vine doar să asculte cum prezint eu, dar de fapt a luat cuvântul de mai multe ori. M-aș fi așteptat, dacă era să prezentăm în tandem, să avem o discuție de planificare înainte.
Așa a părut doar că mi se dă senzația de încredere în mine dar că ea, încrederea, de fapt nu există. Apoi, la final de zi, tot eu am sunat și insistat să mi se dea un feedback și mi s-a spus: „ar trebui să îi întrebi mai multe lucruri, să îi faci să interacționeze”. Ok, ca să îi fac să interacționeze propusesem joculețul, interogativ-creativ, era nevoie de niște coli A3 și markere și culori ca să fie simpatic, probabil nu au intrat în buget. Nu am înțeles, nu mi s-a explicat de ce am primit exemple de mediere tip joc și când am propus ceva similar nu s-a putut.
B) Nu a existat practic un volunteer manager. Erau mai multe persoane care duceau acest rol, însă fără să fie una anume, responsabilizată, da capo al fine. Ce se întâmpla, practic, era că dimineața se constata că un anume spațiu nu e acoperit și începeau mesajele și telefoanele pe Whatsapp. Dacă exista manager de voluntari poate situația în care un spațiu nu a fost acoperit mai mult de o jumătate de zi pentru că voluntara a leșinat în drum spre post nu s-ar fi întâmplat.
Problema de fond este MICRO MANAGEMENTUL. Faptul că acest rol nu a fost delegat către cineva, puteam fi chiar eu (pentru că am experiență de lucru, pentru că am mai lucrat în evenimente, pentru că eram în Timișoara cu mai bine de o săptămână înainte, pentru că m-am oferit să ajut cu planificarea voluntarilor). Putea fi altcineva, știu sigur că și altă colegă s-a oferit. În condițiile în care Asociația Contrasens are în aproximativ același timp 2 Școli de Toamnă (jurnalism* și management cultural), programul de mediere și proiectul WeTransfer, echipa foarte restrânsă este clar overwhelmed și dacă nu știe să delege responsabilități lucrurile nu vor merge cu bine și energie pozitivă la capăt.
*Referitor la Școala de Jurnalism și Gândire Critică – am întrebat dacă aș putea asista și eu, mai ales că nu aveam sarcini în acele zile premergătoare bienalei. Mi s-a dat voie și am mers 3 zile, însă la final mi s-a reproșat. Am apreciat faptul că am putut asista în cele 3 zile, deși bucuria s-a mai știrbit la final. (mai multe detalii în timeline-ul pe zile)
C) Referitor la risk management am pus doar eu o întrebare la una din cele două întâlniri premergătoare și a fost expediată rapid. Răspunsul a fost „mă sunați pe mine”. Dar persoana în cauză era atât de prinsă în tot felul de sarcini – importante sau derizorii, dar nedelegate, din punctul meu de vedere – încât nu putea acoperi toate mesajele și apelurile, efectiv.
Lucrarea pe care am menționat-o înainte, Two Meetings and a Funeral, era un video de aproximativ 90 de minute într-o sală amenajată ca cinema și cu sunet pe 3 canale. La aproximativ 10 zile de la deschidere lucrarea nu mai funcționa cum trebuie și am avut mai mulți vizitatori în spațiu care mi-au spus că e foarte interesantă însă nu înțeleg franceza – pentru că subtitrările nu mai funcționau pe acel segment de video. Am comunicat în rânduri repetate problema celor de la tehnic însă când au venit să constate au dat din umeri și mi-au zis că nu prea contează, să se uite și ei, vizitatorii, așa, că e ok. Veșnicul „las-o bă, că merge și-așa”.
Sentimentul meu general a fost că suntem disposable people: dacă nu ne mai place, putem pleca oricând, că de aia e voluntariat! Nu, faptul că unor tineri de aproximativ 20 de ani nu le mai place să vină la Bienală ar trebui să fie, pentru tine, manager de proiecte cu experiență de 10-15 ani, un major semnal de alarmă că ceva nu e în regulă. Și ar trebui discutat deschis și înțeles ce anume supără și ce probleme trebuie rezolvate și reacții trebuie temperate, dacă e cazul. Însă nu a existat deschidere să avem această discuție de grup: discuțiile de luni (când spațiile sunt închise și se dau tichete Prospero și bani, după caz) erau fie individuale fie monologice: un discurs despre cât de valoroasă e experiența de voluntar și ce privilegiu e să fim lângă curatoare și artiști.
Foarte deranjant și imatur și neasumat din punctul de vedere al comunicării de brand Art Encounters este și ping-pongul organizațional între Asociația Contrasens (responsabilă cu programul de mediere și, deci, cu voluntarii) și Fundația Art Encounters (organizator al bienalei și responsabil tehnic). Ca branding, a fost foarte confuz pentru custozii voluntari și pentru public existența a două hărți, una a Bienalei (adică a Fundației AE) și una de mediere (a Asociației Contrasens). Ca impact asupra voluntarilor, mâncarea și apa erau trecute în responsabilitatea Fundației Art Encounters pe când diurna și managementul oamenilor erau responsabilitatea Contrasens. Astfel, întrucât nu era cineva desemnat ca manager de voluntari, care să investigheze și să facă follow-up și pe acest aspect, mâncarea pentru voluntari a devenit ultima prioritate pentru Art Encounters, lucru care dintr-o perspectivă strict organizațională poate fi de înțeles, pentru că nu aveau întreaga responsabilitate. Bineînțeles că nu este de înțeles UMAN, însă pot înțelege cum s-a putut întâmpla, în contextul în care cele două entități nu au făcut echipă comună în acest proiect. În managementul organizațional aceasta se numește „a wicked problem”: o problemă complexă a cărei rezolvare necesită ca un număr mare de indivizi să își schimbe modul de a gândi. Bine, în cazul nostru cred că vorbim de 2-4 indivizi, managerii acestor două organizații.
Experienta propriu-zisă
Am atașat timeline-ul experienței mele.
Ce ați schimba în sistemul de voluntariat pe viitor
Într-un sistem în care cultura și educația sunt ultimele, iar finanțările private vin cu agende proprii capitalismului, EMPATIA e tot ce ne rămâne. Ne rămâne să ne întrebăm unii pe alții, autentic, „cum te simți, ești ok, ai obosit, am cum să te ajut?”.
Sper ca pe viitor să lăsăm deoparte ideologiile și oamenii să conteze mai mult decât brandurile, mai mult decât materialele de promovare, mai mult decât imaginea.
Pentru că „voi sunteți bienala” chiar e adevărat – chiar dacă aici e și un stindard al dublului standard, al ipocriziei. Oamenii care lucrează pentru bienală, pentru orice brand sunt bienala, sunt brandul. Iar niște oameni frustrați, obosiți, neînțeleși, uitați, lăsați pe ultimul loc înseamnă că bienala e frustrare, oboseală, neînțelegere, uitare.
Aș vrea ca Bienala, ca brand, să fie pe ultimul loc și oamenii pe primul. Iar dacă oamenii sunt fericiți, ei vor deveni singuri ambasadori ai brandului și vor povesti și vor posta autentic și obiectivele de marketing vor fi atinse UMAN.
Mi-aș dori ca voluntariatul să fie o experiență care te îmbogățește veritabil și simți că ai vrut – volontare – să faci un lucru ca să contribui la ceva în care crezi. În schimb, pare din ce în ce mai des că voluntariatul e ceva la care oamenii la început de drum sunt constrânși, pentru că școala nu le satisface nevoia de cunoaștere și au nevoie să pună experiențe la CV pentru viitor, pentru că altfel sunt neangajabili și atunci asociațiile precum Contrasens se folosesc de acest context pentru a obține forță de muncă foarte ieftină și perisabilă, ușor de îndepărtat la nevoie.
Student_ă VII la o universitate din Cluj, venit din Cluj pentru a voluntaria în cadrul bienalei Art Encounters, 22 de ani
Contrast. Mirajul de la Timișoara
Am mers la Timișoara, un oraș pe care apucasem să îl admir doar în fotografii până în septembrie. Am ajuns la Timișoara cu prilejul Bienalei de Artă Contemporană ArtEncounters 2019, unde am fost voluntar. De câțiva ani mă implic în proiecte culturale și caut să fiu cât mai aproape de artă, în orice formă și manifestare a ei. E ușor de imaginat, deci, entuziasmul cu care am pornit la drum.
Prima mea întâlnire cu arta a fost chiar la sediul Fundației ArtEncounters, Casa ISHO, unde Lia Perjovschi ne-a prezentat Muzeul Cunoașterii din mansardă. Acolo ne-a îndemnat să ne deschidem, să descoperim, să fim curioși atât de artă, cât și de contextul ei. Abia așteptam să gust cât mai mult din tot ce avea Bienala de oferit. Și a avut multe de oferit. De la oameni dragi, interacțiune și cercetare artistică la pseudo mediere culturală și pauperizarea forței de muncă, dar ajungem și acolo.
În primele trei zile nici nu am știut în ce locație eram repartizată până cu jumătate de oră înainte să înceapă tura. Tot pe parcursul acestor zile, voluntarii din unele spații expoziționale nu au primit mâncare, nici apă, timp de 10 ore. Cum ne așteptăm ca gazdele Bienalei să întâmpine publicul cu zâmbetul pe buze cu gura uscată și în condițiile în care nu au mâncat? Situația s-a schimbat pe parcursul primei săptămâni, când primeam câte o merdenea cu crenvursti, o gustare (de regulă, un măr) și jumătate de litru de apă / persoană / tură (8 ore). În a doua săptămână au apărut tichetele de la Prospero în valoare de 15 lei fiecare. Doamne ferește să fi fost vegan sau să ai intoleranță la gluten (pentru vegetarieni exista varianta merdeneaua cu gem sau dovleac). Am încercat să vorbesc despre acest aspect în cadrul unei ședințe, dar mi s-a spus că sunt frustrată, că trăiesc în trecut și că a fost o ”bâlbâială de început de Bienală”. Corect, așa mai încep bienalele.
”M-am mirat să aud că în urma weekendului povestea muncii noastre s-a redus la faptul că sunteți flămânzi și însetați. Am muncit toți pe brânci, ați asistat publicul, artiștii, curatoarele, ați dialogat cu echipa de producție, ați avut parte de artiști și povești lângă voi, ați trecut prin experiența lucrărilor și ați fost citați la deschidere, pentru munca voastră și am fost toți împreună la Cocktailul de la CCF și party-ul din eter.”
Scuze, da’ nici artiștii, nici curatoarele, nici lucrările, nici chiar publicul nu au ținut de foame în weekendul deschiderii. Cu atât mai puțin cocktailul și party-ul. La o primă citire și fără context pare chiar încurajator, parcă am fi fost privilegiați. Cât despre povești, ele au trebuit citite pe cont propriu din textele scrise de curatori, nu au existat întâlniri pregătitoare ale voluntarilor așa-zis mediatori culturali.
Voluntar / Custode / Gazdă
Tot entuziasmul meu de a participa la Bienală a venit ”condiționat” de a avea un loc unde să stau. Am menționat asta încă din formularul de înscriere. După câteva mailuri, concluzia a fost: cazare la Casa Artelor, unde, însă, nu am avut bucătărie pe parcursul celor 37 de zile. Am spus și despre asta la aceeași ședință, dar mi s-a spus ”ai primit cazare, știai de la început condițiile”. În mailuri apare doar un link către site-ul Direcției Județene pentru Cultură Timiș, niciun detaliu despre condițiile de cazare. Am propus un parteneriat cu o firmă de catering, sau poate cu cei din Comunitatea Evreiască. Toată lumea vorbește, nimeni nu mai ascultă. Să nu uităm, dulciuri și merdenele de la Prospero. Sigur, nici nu puteam părăsi postul în timpul turei, așa că una dintre sugestii a fost ”să ne luăm mâncarea de cu o seară înainte”.
De unde nevoia de voluntariat?
Fac voluntariat de la 16 ani. De-a lungul timpului, m-am lovit de situații plăcute și mai puțin plăcute în ceea ce privește managementul resurselor umane. Cred că în România nu vorbim destul despre voluntariat. Avem percepții ușor deformate în ceea ce privește această activitate, nu mai știm cum este reglementată. Ce e aia Legea voluntariatului? Drepturile voluntarilor sunt, și ele, drepturi ale omului. Ce se întâmplă atunci când resursa umană este exploatată până în pragul epuizării? Cum ar mai putea funcționa, cum să fie veșnic cu zâmbetul pe buze să întâmpine publicul?
Nu am avut un coordonator de voluntari sau manageri de locație. Pentru cinci spații au existat două persoane care se ocupau de problemele tehnice. La început nu știam pe cine să sun în cazul unor dificultăți tehnice din spațiu, nu exista o centralizare sau repartizare clară a voluntarilor. Ne-am obișnuit pe parcurs, am învățat din mers.
De fiecare dată când vreun voluntar povestea despre câte o situație întâmpinată în vreunul dintre locuri, răspunsul suna cam așa:
”Hai să învățăm să nu ne mai simțim tot timpul ofensați de câte ceva… Suntem echipă… Toți avem același obiectiv, anume reușita Bienalei, experiența bună a publicului. Încrâncenarea vă împiedică să vă bucurați de experiență.”
Da, dar publicul nu se poate bucura de o experiență bună dacă asupra celor mai mici oameni ai Bienalei, voluntarii-gazde, se încumetă un val de uzură psihică din cauza ignoranței și a superficialității, nu? Observ că adulții sunt preocupați mai mult de a obține profit decât de a crea un impact real și de a sensibiliza publicul. De ce transformăm un eveniment adresat comunității și scenei culturale locale într-un business?
Programul de mediere culturală. Sunt paznic sau mediator?
Petrecând mult timp în galerii și muzee, având o minimă experiență în ceea ce privește proiecte culturale și cercetare artistică și studiind la o facultate de profil, m-am aventurat până la Timișoara curioasă să învăț mai multe din bucătăria internă a unui eveniment de o asemenea amploare. M-am mirat, totuși, că nu am participat la nicio întâlnire pregătitoare, nu am auzit vreo poveste despre lucrări sau artiști. M-am gândit că devin un guru al artei contemporane peste noapte și că sigur nu e nevoie de training. Contrar așteptărilor, m-am trezit vineri dimineață în mansardă, la Muzeul Banatului, cu artiști, presă, public abundent; fiecare întreba despre deschiderea oficială, despre lucrări, despre contextul local, despre artiști români din spațiu. Eu abia mă spălasem pe dinți și nu cunoșteam niciunul dintre aceste detalii. Nu aveam nici handouts. Zâmbeam a neputință.
Cred că e nevoie de oameni specializați, de profesioniști care să medieze. Ce este un mediator cultural, ce face el? Care este diferența dintre custode și mediator? Printre responsabilitățile voluntarilor, se numără: monitorizarea publicului, gestiunea spațiului expozițional, îndrumarea publicului și ghidarea lui în spațiu. O singură persoană este copleșită de toate cele menționate și nu văd cum un voluntar de 14 ani, mediator cultural la rându-i, poate ține un tur ghidat în galerie/muzeu unui jurnalist sau critic de artă. Pentru a beneficia de un spațiu inclusiv trebuie mai întâi să îl creăm. Voluntarii, custozi ori mediatori, sunt interfața Bienalei. Primul contact al publicului cu spațiul, cu lucrările. Am crezut într-un spațiu al învățării continue, al schimbului de experiență, dar nu l-am simțit așa.
Am fost repartizată la Galeria Calpe, spațiu în care am ajuns, în cele din urmă, să mă simt ca acasă. Îmi petreceam mai mult timp la galerie decât acasă sau în oraș. Un loc care m-a asistat atât în momentele de disperare, cât și în cele de exaltare. Din păcate, ce urmează nu intră la categoria exaltare.
Prima mea experiență în calitate de mediator a fost în fața unui public tânăr, un grup de copii de clasa a treia, însoțiți de învățătoarea lor. Este important de menționat faptul că lucrările din acest spațiu tratau subiecte sensibile precum criza refugiaților, cultura protestului, naționalism, război, asimilare culturală, frontiere, ziduri. Am încercat cum am putut să adaptez discursul curatorial pretențios micuților cărora mă adresam. Doamna învățătoare a țipat la ei din momentul în care a intrat în galerie până a plecat. Le spunea că trebuie neapărat să ne raportăm la standardele impuse de Uniunea Europeană, îi certa că nu știau care este capitala Ucrainei, îi smucea și îi amenința că dacă nu sunt cuminți îi trimite în Cecenia (după ce a insistat să vizionăm toți o instalație video care se referea la deportarea persoanelor din Republica Cecenia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Personal, m-a marcat această primă experiență ca mediator. Eram întreruptă, nu puteam iniția vreun dialog cu copiii. O demonstrație de putere cu care ne confruntăm de generații întregi în învățământ și nu numai. Într-o secundă, galeria a devenit un spațiu în care nu se putea respira; un teritoriu controlat și reglementat pentru a satisface nevoile și interesele unei clase de privilegiați.
Nu m-am putut abține și am spus despre acest incident grav pe grupul intern de lucru al voluntarilor. Răspunsul a fost definiția cuvântului ”grav” și o recomandare de a-mi alege cu mai multă grijă cuvintele.
”Copiii care au fost azi la Calpe cu învățătoarea lor au văzut mai mult din Bienală decât 90% din timișoreni. Copiii care au fost la Calpe și în celelalte spații cu învățătoarea lor nu vor mai avea teamă să vadă instalații, film, colaj… nu vor uita să își pună întrebări și să încerce o relație cu arta. #thethingsthatmatter”
Da, că asta era cu adevărat important, într-adevăr. Despre faptul că abuzul psihic nu are indici de măsurare și că afectează individul pe tot parcursul devenirii lui nu mai zicem nimic. Ce spune raportul final al programului de mediere culturală? Pentru mine publicul, de la mic la mare, este mult mai important decât niște numere trecute în raportul final. Cred că e importantă experiența pe care o livrează programul de mediere culturală.
Transparența face diferența
Pentru a se asigura că fiecare spațiu are cel puțin un responsabil, au apărut, pe lângă contractele de voluntariat, niște contracte de prestare servicii, care implicau și un onorariu (full-time: 2000 lei, part-time: 1000 lei). Selecția beneficiarilor s-a făcut după niște criterii care nu s-au aflat nici până în prezent. Nu a fost lansat niciun apel, nu a fost vreun concurs. Printre beneficiari mă număr și eu. Am acceptat pentru că nu am un domiciliu stabil în Timișoara, nu am avut nici bucătărie. Cei care aveau contract de voluntariat primeau 30 lei diurnă la fiecare 8 ore lucrate. Abia la începutul celei de a cincea săptămâni au primit toți voluntarii copia după contract care le aparținea și banii pentru orele petrecute în cadrul Bienalei.
Not my biennial! Nu e bienala mea!
Ce fel de spațiu incluziv este acela care nu se bucură de diversitate? Au existat lucrări care conceptualizau migrația, alte lucrări care redau scene din viața femeilor rome. Stând în fiecare zi la galerie, foarte puține persoane care fac parte din comunitățile menționate au intrat în contact cu lucrările. Cui se adresează Bienala, de fapt?
La petrecerea de închidere a Bienalei ArtEncounters 2019 a fost dispus un banner în semn de protest. ”Not my biennial” / ”Nu e bienala mea”. Un gest final de solidaritate, un manifest. Cu siguranță că pe lângă privirile celor de la petrecere, bannerul a ridicat și o serie de întrebări, a deschis apetitul la polemici. Am observat o inițiativă efervescentă din partea uneia dintre instituțiile care a co-organizat acest eveniment de a afla cine se află în spatele acestui statement, dar m-am întristat când mi-am dat seama că doar despre asta este vorba. Nu a existat disponibilitate.
Ce rol mai are Porumbelul nesupus dacă cei care lansează invitația la dialog sunt reduși la tăcere?
One last encounter (o ultimă întâlnire)
Mi s-a sugerat să plec cu trenul de ora 14:00, în ziua imediat următoare încheierii oficiale a Bienalei. A mai fost o ultimă întâlnire cu reprezentanți atât din partea Fundației ArtEncounters, cât și din partea celor de la Contrasens. Am crezut că în sfârșit lucrurile aveau să fie discutate, aveam să învățăm unii de la ceilalți, aveam să fim ascultați. A fost o întâlnire la care au fost chemați doar voluntarii rămași pe grupul intern de lucru (mulți dintre ei s-au retras pe parcurs; imediat ce anunțau că se retrag, erau înlăturați de pe grup). Nu a fost loc pentru cei care îndrăznesc să pună întrebări, nu a fost loc pentru cei pe care îi doare demagogia.
A fost loc pentru felicitări între fundație și asociație, a fost loc pentru a aduce laude și mulțumiri și a ignora neajunsuri.
Închei întorcându-mă la Muzeul Cunoașterii al Liei Perjovschi, unde, de altfel, a avut loc și ultima ”întâlnire cu arta”. Mă întorc acasă cu multe întrebări, cu gânduri la granița dintre teamă și reguli, serenitate și isterie, totul înglobat într-o cunoaștere rizomatică. Solidaritate, fraților! E timpul să regândim totul.
Student_ă VIII, venit de la București pentru a voluntaria în cadrul bienalei Art Encounters, 25 de ani
Dragă Bienală: au venit oameni să te ajute.
La început ne-au dosit niște contracte de voluntariat într-o mapă, fără să ne dea exemplarul cuvenit nouă. Apoi am fost la o petrecere cu un catering impresionant. A fost foaaaarte bun. Apoi a început bienala, ne-am ocupat posturile de curator, respectiv mediator cultural. În prima zi au uitat să ne servească masa și ne-au adus în schimb un bax de apă. Începând cu a doua zi nu am mai primit nici mâncare, nici apă, doar o merdenea pe zi. Apoi au urmat întârzieri la plata diurnei de 30 de lei pe zi.
După un interval de timp și multe insistente au fost plătite restanțele bănești, din câte știu însă nu tuturor voluntarilor. În schimbul merdenelelor ni s-a acordat câte un bon de masă de 15/lei pe zi la o patiserie. Dar toate acestea cu prețul de a semna în locul contractului de voluntariat un contract de munca de mai mult de 8 ore pe zi, 6 zile pe saptamana, de marți până duminică, contra sumei de 2000/lei pe lună.
Am întrebat de masă. Cum facem cu masa? Noi fiind din București, aveam unde să stăm în Timișoara, dar nu aveam bucătărie. Abia dacă primisem câteva sute de lei și trecuseră deja câteva săptămâni bune în care am stat în Timișoara fiind voluntari la Bienală pe banii noștri.
Când am întrebat dacă putem lua pauză de masă, ni s-a spus că nu putem părăsi postul de lucru. Când am găsit cel mai ieftin și cel mai bun catering din Timișoara, Comunitatea Evreiască, am rugat să ni se deconteze suma de 13 lei pe zi. Atâta costa un meniu în acest minunat loc. Bineînțeles că am fost refuzați. Când am întrebat când primim măcar cei 2000 lei „salariul” pentru „voluntariatul” nostru, ni s-a spus că îl vom primi cu cca. o lună întârziere sau niciodată, dacă nu va veni finanțarea pentru eveniment. Apoi am fost rugați să eliberăm camera și să părăsim Timișoara cât mai repede, pentru tonul avut și curajul (a se citi tupeu) de a pune aceste întrebări.
Pe toata perioada în care am fost la Bienală am văzut oameni demoralizați, cu sufletul făcut praf, îmi era foarte greu să îmi imaginez că așa ceva există. Oameni de facultate, studenți la arte, oameni de liceu. Copii de clasa a 9-a fiind siliți oarecum să facă tururi de artă și să învețe programul expozițional. Auzind în schimb „dacă nu vă convine, puteți pleca”.
Întâlnirile legate de compensații erau cu totul umilitoare, așteptam la coadă la un birou din incinta Ambasada, unul dintre basecamp-urile evenimentului. Întotdeauna banii sau bonurile de masă ne erau virate cu întârziere. Întotdeauna aproximările legate de orele lucrate și de banii pe care trebuia să îi luăm erau făcute în mod „convenabil” în jos. Discuțiile despre bani erau evitate cu o extrem de fină eschivă a unui boxeur de categorie grea.
În afara componentei de conținut artistic care după părerea mea a fost extrem de interesantă, Bienala Art Encounters de la Timișoara 2019 nu a fost altceva decat exploatarea unor copii sau oameni proaspăt deveniți adulți de către niște instituții total dezorganizate, Asociația Contrasens și Fundația Art Encounters, care nici nu își dau seama de răul pe care îl fac. Avioane încărcate de tineri pleacă din țară fără o dată de întoarcere, lumea face oricum din ce în ce mai puțin voluntariat. Voluntarii sunt pe cale de dispariție ca Elefanții sau Hipopotamii.
La final am fost binecuvântați cu un mesaj pe Facebook din partea organizatorilor. Am fost insultați, am fost făcuți egoiști, prost crescuți, nerecunoscători. Eu și prietenii mei nu vom mai face oricum niciodată voluntariat pentru Asociația Contrasens. Un voluntar avea dreptate, are sens pe contrasens? De ce așa?