de Maria Sgârcitu
În viziunea Virginiei Woolf la finalul anilor ‘20, condițiile ca o femeie să poată scrie ficțiune ar fi fost să aibă bani și o cameră doar a ei. Bani pentru a se întreține în timpul procesului de creație și o cameră, literal și metaforic, în care să poată avea autonomie, în care timpul și nevoile ei să fie prioritare. De la această idee și de la o explorare non-lineară și experiențială a eseului O cameră doar a ei pornește și performance-ul Originea lumii, a cărui premieră a avut loc pe 14 noiembrie la Galeria 26.
Titlul Originea lumii trimite mai degrabă la pictura lui Gustave Courbet decât la Virginia Woolf, punând astfel accentul pe imaginea femeii din perspectiva patriarhatului, pe felul în care sunt văzute femeile de către bărbați: glorificate ca mame (născătoare și îngrijitoare de lumi și zei), hipersexualizate, obiectificate și în final instrumentalizate. La fel și în timpul performance-ului, între fragmente din eseul Virginiei care apar în diverse moduri din diverse părți ale spațiului descentralizat, se vorbește despre femeia mereu văzută prin ochii marilor artiști bărbați, niciodată ea însăși artistă. Femeia care, în fața instituțiilor profund patriarhale, este complet lipsită de putere și legitimitate: „Faptul că o femeie a blestemat o bibliotecă vestită este ceva complet nesemnificativ pentru o bibliotecă vestită.” Această critică a fost reiterată la nesfârșit de-a lungul timpului în orice demers feminist și a ajuns să fie o realitate față de care multe dintre noi suntem aproape desensibilizate. Care să fie prin urmare scopul și relevanța aducerii în prim-plan în contextul local contemporan a discursului feminist vestic de început de secol XX? Deși atunci când vine vorba de context cultural, istoric și de clasă, feminismul erudit al Virginiei Woolf poate mai degrabă să alieneze decât să invite la relaționare, o anume particularitate a spectacolului Originea lumii s-a arătat ca fiind foarte prezentă și a ajuns la mine în feluri afective viscerale.
Dar să începem cu începutul. Suntem primite în spațiu de trei performere: Carmen Lopăzan, Paula Dunker și Katia Pascariu, fiecare asumându-și un fragment de personalitate din universul Virginiei Woolf – Carmen e de departe recognoscibilă ca Mrs. Dalloway, Paula începe să se arate pe parcurs ca Orlando, iar Katia prezintă un alter-ego ambiguu și interpretabil, o Virginia între veghe și visare, care invocă femeile uitate ale istoriei. Personal, cu prezența tipologiei Mrs. Dalloway mi-e greu să mă identific aici și acum, în acest context local și de clasă. Prezența lui Orlando transcede genul și, fiind întrupată de o persoană queer care își păstrează manierismele și fuzionează cu personajul, devine mai degrabă o binevenită frântură de autoreprezentare decât interpretarea unui personaj. Însă o a treia persona, a cărei cameră este un mare culcuș al somnului, se arată în contrast cu celelalte două prezențe mult mai clar definite ca scop și înțeles. Chiar și trează fiind, ea nu așteaptă decât să meargă înapoi la culcare, prin somn vorbind și visând la femeile uitate din jurul marilor artiști bărbați. În această persona care, având un spațiu doar al ei, nu face altceva decât să doarmă, să evite, să renunțe la viață, am găsit (în mod cu totul subiectiv) ceva foarte real și prezent: subiectivitatea depresivă.
Desigur, sănătatea mintală a Virginiei Woolf este un subiect complex care se intersectează cu povești de abuz, război, traume complexe venite atât din patriarhat cât și din alte contexte sociale și istorice. Se face însă că această stare se reflectă într-o oarecare măsură și în prezent, prin depresia existențială cauzată de propriul nostru context, mai exact de capitalism și de schimbările climatice care anunță mai urgent ca niciodată o distrugere la nivel planetar. În tot acest timp, Originea lumii se concentrează pe un discurs feminist incipient, pe condițiile creației pentru femei înainte să se poată concepe intersecționalitatea, atunci când segregarea educațională și artistică părea de neînvins, am putea spune la originea unei lupte feministe burgheze. Pornind de la universul Virginiei Woolf, într-un spațiu în care se evocă în mod fidel simbolismul, ambiguitatea și mecanismele non-lineare ale scriitoarei, suntem invitate să luăm o pauză în ceea ce curând devine o cameră doar a noastră și apoi să răspundem la întrebarea: care sunt condițiile necesare creației astăzi? Prima sarcină îmi este imposibilă. Sunt conștientă de cadrul construit din jur și îmi e greu în general să răspund la cerințe și așteptări ale artiștilor în astfel de contexte. Nu un spațiu aranjat intenționat în acest scop îmi lipsește pentru a mă putea relaxa. Așa că revin la a doua sarcină. Care sunt condițiile necesare creației astăzi? Întrebare care rapid mi se transformă în cap în care sunt condițiile necesare creației la sfârșitul lumii?
Pentru a aduce discuția într-un plan cu care să putem relaționa mai ușor, aș vrea să descătușăm cuvântul creație din limitele literare sau artistice relativ elitiste care apar inevitabil în discursul Virginiei Woolf și să putem include aici munca politică și de organizare, posibilitatea contribuirii la un imaginar revoluționar prin mijloace oricât de diverse, cât și orice fel de creație care nu este recunoscută instituțional. În mod previzibil, prima condiție ar fi îndeplinirea unor factori materiali de bază pentru a ne putea permite timpul și spațiul mental pentru a crea: asigurarea propriei supraviețuirii și a propriului drept la viață și, dacă e cazul, a persoanelor aflate în grija noastră, pe perioada creației – fapt de care era la fel de conștientă și Virginia și pe care îl exprimă foarte clar în eseul ei. Dar ce se întâmplă atunci când în spațiul respectiv și în timpul limitat pe care îl poți acorda creației intervin probleme de sănătate mintală? Ce se întâmplă atunci când devii din ce în ce mai conștientă de distrugerea globală care se tot accelerează și nimic nu pare că mai are sens? Un posibil răspuns este fix acea persona din Originea lumii care se absentează din propria-i viață. Care să fie atunci condițiile necesare creației, dacă însăși creația pare inutilă?
Pentru mine, există două condiții necesare care trebuie explorate. Pe de o parte, este felul în care avem grijă de noi în acest context care îndeamnă la o depresie existențială colectivă. Astfel, conceptul de o cameră doar a ei la sfârșitul lumii s-ar putea transforma dintr-un refugiu individual într-un spațiu comunitar de vindecare și devenire, în care grijile și nevoile sunt împărțite și în care cel puțin alienarea poate fi scoasă din ecuație. Și totuși, e posibil ca dincolo de grija noastră comunitară, depresia existențială a catastrofelor climatice, a sfârșitului lumii, să ne facă în continuare să simțim o lipsă de putere sau de intenție atunci când vine vorba de creație. În cazul ăsta, condiția necesară creației este chiar necesitatea creației. Ce anume din ceea ce facem contribuie într-o măsură oricât de mică la un proces constructiv, la un angrenaj al schimbării? Ce anume din ceea ce creăm distruge câte o fărâmă din depresia sfârșitului lumii, în noi sau în ceilalți? Sau mai mult, ce anume din ce construim ne face să ne dăm seama că mai există totuși spațiu pentru transformare? Dacă singurul beneficiar al depresiei sfârșitului lumii este capitalismul, ne rămâne de explorat și de construit la acele camere, la acele interacțiuni și intenții prin care putem contribui la un imaginar transformator.