de Mihaela Michailov
De curând, în cadrul unui atelier pe care l-am ținut la o școală din București, un adolescent mi-a zis: „Haideți, doamna, cum ziceți că sunt și mari autoare? Păi uitați-vă pe pereți: avem numai autori!”. Și m-am uitat pe pereți și i-am văzut. Erau frumos aliniați Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Bolintineanu, Călinescu. Și mi-am amintit de pereții din adolescența mea. Nicio diferență. Tot autori. Tot numai autori. Autori și citate. Citate despre literatura scrisă cu forță și rafinament, cu apăsare și determinare, așa cum numai un bărbat poate scrie!
Pereții ne marchează internalizarea numelor care contează! Așa cum manualele ne marchează fixarea convingătoare a literaturii care merită reținută. Pentru că e deja acolo, certificată, citată, validată, legitimată, reflectată, peret-izată. Și pentru că nimeni în jurul tău nu o chestionează. Nu te învață să o critici din alte perspective decât cele pur stilistice. Ți se spune că literatura se face din cuvinte. Și că aceste cuvinte vin din inspirația și talentul autorului. Dar nu ți se spune aproape nimic despre contextul social și politic care determină câmpul de acțiune a cuvintelor, despre tot ce i-a definit substanțial pe bravii autori dincolo de narațiunile pe care le-au creat, despre pozițiile publice pe care le-au avut, despre ce i-a influențat nu doar literar, dar și politic. Nu ești învățată să descifrezi contexte, ești învățată să te închini la cuvinte, să-ți faci din cuvinte chip cioplit fără contur politic. Nu ești învățată să critici de pe o altă poziție, decât cea deja legitimată. Și multă vreme construiești rețele de atașament literar decontextualizat, care nu sunt altceva decât reiterări ale unui model unic de receptare. Crești cu acest model unic și crezi că e singurul valabil.
A existat o vreme când mi se părea că dacă nu îmbârlig o frază până nu se mai înțelege nimic din ea, nu pot să zic că scriu. Că a scrie înseamnă a complica, nu a esențializa. Că a scrie înseamnă a elabora ca un bărbat un paragraf. Tăios, ascuțit, ferm. Citeam în disperare autori mari. Notam în disperare ce scriau eu. Rețineam în disperare fraze din ei. Doar, doar, îmi intră în cap frazele lor, stilul lor, eul lor liric, naratorul lor omniscient și omniprezent. Aveam zeci de fișe cu citate cu care umpleam foi, multe foi, la olimpiade. Mă visam un autor adevărat.
Mi-a luat mult să învăț să citesc cu-adevărat. Să învăț să receptez un text contextualizându-l. Să învăț să mă raportez la un întreg complex de determinări care l-au generat. Să învăț să văd în spatele și în fața unui text literar. Să analizez de unde vine și ce reproduce. Să chestionez violența domestică din romanul românesc și să o deconstruiesc. Să descifrez în adâncime misoginia, sexismul, rasismul, abuzurile din marea literatură și să înțeleg cât de nocivă e reafirmarea lor. Cât de traumatizantă politic e recentrarea lor literară. Cât de eliberatoare poate fi o literatură care dizolvă comportamentele abuzive și poziționează subiectivități emancipatoare. Am învățat greu să citesc cu o conștiință care să nu mai fie captivă cuvântului vidat de conținut socio-politic. Alfabetizarea feministă mi-a luat mult. Mi-a luat mult să-mi dau seama cât de problematice sunt dialogurile pline de misoginism din „Ultima noapte de dragoste…” și cât de necesară e o pedagogie feministă literară care să te ajute să te raportezi critic la violența de gen, ignorată în manuale și analize ample. Alfabetizarea feministă e un proces lung și complicat. Un proces care poate fi uneori încărcat de multe emoții și tensiuni pentru că te întoarce la rădăcinile cititului. La tot ce nu ai știut să descifrezi într-un text pentru că ți-a lipsit un ghidaj de receptare adecvat, o sondare a unor conținuturi de care nu ai fost conștientă. Pentru că ți s-a predat metafora, comparația, epitetul. Figurile de stil te-au hipnotizat și ți-au vândut iluzia literaturii ca teritoriu afirmativ, nu revendicativ. Ca teritoriu în care se reafirmă violența de gen, nu se revendică subiectivități care încearcă să o rupă.
Alfabetizarea feministă ar trebui să înceapă cât mai devreme. Să învățăm să observăm, să învățăm să citim, să învățăm să decodăm marea literatură cu o conștiință critică a abuzurilor de gen. Alfabetizarea feministă e o practică pedagogică de cursă lungă. Deocamdată o putem exersa în cercuri restrânse, între pereți care încă nu sunt cei ai școlilor. Tocmai de aceea trebuie să creăm, așa cum afirmă bell hooks, cât mai multe spații „care să permită intervenții feministe” (Talking Back: Thinking Feminist, Thinking Black, Boston,1989).