de Andrei Timofte 
Poză: Iași, vedere de pe Bucium, fotografie digitală, 2014
Despre funcția muncii imateriale în contextul tranziției
Extrase din cercetarea doctorală „Fabrica socială a Dorinței: Muncă și memorie culturală în industriile creative după anii 90”, desfășurată de Andrei Timofte în perioada 2016-2019 la Facultatea de Arte Vizuale și Design (UNAGE), Iași
Pentru a considera impactul gentrificării și al dezvoltării inegale în spațiul românesc este necesară înțelegerea așa-numitei economii a tranziției demarată la sfârșitul anilor ’90. Funcția sa epistemică de imaginare și producere a unei reprezentări post-apocaliptice la adresa industriei și a arhitecturii socialiste a contribuit, în egală măsură, la devalizarea formelor de muncă și a raporturilor sociale solidare și la îmbrățișarea competiției – ca formă unică a ordinii sociale. În această relație sunt interesat de cutumele postsocialismului românesc care au favorizat adoptarea și încurajarea condiției neo-liberale. Aceasta devine la sfârșitul anilor ’90 formula principală de obținere a succesului individual specifică stilului de viață al antreprenorului creativ.
Renegocierea spațiului urban este vitală în acest proces de regândire a relațiilor de putere și de restructurare a formelor de muncă solidare, prin înlocuirea acestora cu forme de muncă imateriale ieftine și precare. Efectele procesului coincid cu formarea unei noi clase de mijloc, susținută și încurajată prin mecanismele economice dezvoltate ca urmare a îmbrățișării cu entuziasm a „marelui capital” în economia socială locală. Instrumentalizarea integrală a acestei pături sociale privilegiate în favoarea câștigătorilor „tranziției” constituie poate unul dintre efectele cele mai condamnabile, prin care se evită (cu orice preț) asumarea responsabilității față de producerea noilor diviziuni sociale, vizibile în actuala ordine politică românească și nu numai. Sfera publică sau așa-numita „societate civilă” este de asemenea suspectată de polarizarea și radicalizarea discursului de disensiune și uneori „ură” ce inundă și alterează posibilitatea de dialog și solidaritate cu cei mulți. În calitate de beneficiari principali ai tranziției, această clasă avantajată economic va trebui să își asume responsabilitatea deplină asupra efectelor nocive ale suburbanizării, a dezvoltării inegale din spațiul urban românesc și chiar a clivajelor culturale și spațiale produse prin reglementarea și instrumentalizarea chiriilor în favoarea capitalului privat.
Prezența tinerilor „educați și liberi” la protestele de amploare din spațiul românesc (1) demarate în ultimii ani nu reușește să justifice complicitatea lor cu piața imobiliară și nici subordinea intimă a acestora cu băncile active pe piața locală de credite (nici prezența bancherilor în piață nu prea ajută…). Mai mult, ceea ce lipsește din discursul public național este racordarea acestui fenomen tulburător la criza economică globală și la noile măsuri de austeritate prevăzute de alianța TROIKA. Conform discursului public preluat și promovat de agenți media, capitalul românesc tranzacționat în domeniul imobiliar pare că circulă liber și nereglementat, fără a avea vreo legătură cu criza economică din 2008-2009. Potrivit cercetărilor recente, criza financiară din 2008 marchează ideologic sfârșitul globalizării ca proiect al progresului tehnologic și reintroduce în atenția studiilor culturale problematica capitalismului ca sistem al crizelor.(2)
Rolul cognitiv al acestei narațiuni susținută „pe blind” de rețelele de presă avizate este de a oficializa încheierea „tranziției” și de a stabil acordul economic dintre fratele mai mare (modelul de succes al occidentului) și fratele mic – proaspătul auto-colonizator din spațiul de Est. În sfârșit, acesta din urmă a învățat cum să „capitalizeze”, prin ce mijloace să „diferențieze” și cum să fie un mai bun capitalist – fapt confirmat de creșterea continuă a prețurilor apartamentelor în ultimii 20 ani. Prin urmare, vorbim despre creșterea profitului și întărirea relațiilor sociale ierarhice. Din această perspectivă, preferința culturală a potențialilor locatari este fie de a se alia cu noua dreaptă (în convingeri, judecată și potențialitate atunci când vorbesc cu ușurință despre „pedeapsa capitală”), fie de a adopta conservatorismul autohton când vine vorba despre „estetica, arta și cultura” destinate spațiului public. Or, acest fapt nu este nicidecum aleatoriu: în funcție de convingerile ideologice dominante, negociem cine are acces, cum trebuie să arate și cui îi este refuzat dreptul la spațiul și discursul public. În acest sens, gardurile ce împrejmuiesc noile blocuri de locuințe constituie o bună metaforă la adresa „segregării” produse de dezvoltarea inegală, atât a spațiului urban cât și a societății în genere (ex.: gardurile sunt proiectate pentru a ține oamenii din interior în siguranță sau pentru a ține oamenii din exterior, în exterior?)
Lipsa de încredere specifică condiției neo-liberale este vizibilă în: stilul de viață adoptat de locuitorii orașului, design-ul spațiului public și noua ideologie a spațializării, revendicările publice ale grupurilor dominante, arta protestului ca „fitness-cultural” și reacția tulburătoare față de adevărații pierzători ai tranziției (situația precară a muncitorilor, neajunsurile bătrânilor, criza „asistaților”, „problema” grupurilor etnice, oamenii fără adăpost care „își merită soarta”, lipsa ecologiei sau comodificarea acesteia în bun de lux ș.a.m.d.). În această conjunctură, autenticitatea protestului anti-imobiliare riscă să fie pierdută în formalizarea protestului ca metodă de valorizare culturală cu specific simbolic (favorabilă pentru clasele privilegiate din care deseori facem parte). Alinierea ideologică a actorilor prezenți în sfera publică cu „spiritul civilizațional european” mărește riscul de transformare a capitalului de protest în capital cultural (ex.. în funcție de interesele personale, vocile implicate pot deveni marfă de export cultural sau capital electoral). Astfel, crește și pericolul adoptării protestul civic ca formă reacționară și alinierea ideologică cu atitudinea nedemocratică de „civilizare forțată a maselor” (situație care ascunde de fapt o tendință conservatoare).
În relație cu vocile din ce în ce mai prezente în sfera publică virtuală (cu precădere pe panourile publice ale facebook-ului), dreptatea prin pedeapsă(3), adoptarea vocii dominante, frica de ceilalți, batjocura celor mulți(4), relevă adevărata față a „tranziției” românești. Fără a renunța la posibilitatea critică a unui protest veritabil va trebui să ne întrebăm: Cine lipsește? cine este cel/cea mai prezent/ă? cine deturnează vocile solidare, cine transformă capitalul de protest în marfă electorală, ce solidarități(5) există între clasa de mijloc și fosta clasă proletară/ ceilalți?
Așadar, schimbarea paradigmei culturale dominante ca urmare a „tranziției”, generată de adoptarea piețelor libere și a gândirii concurențiale reprezintă un proces politic activ ce rectifică și (re)scalează impactul social și opacitatea „incidentală” specifică dezvoltării industriei imobiliare locale. Cine controlează marele capital de la Iași și când a devenit orașul așa-numita „provincie”(6) capitalistă? Dacă oferta culturală existentă este una precară, cum se justifică apariția capitalului global la Iași, accelerarea suburbanizării și a globalizării, ofertele sale seducătoare și problemele inerente?
La nivel local, programul multi-culturalist(7) al municipalității și al scenei culturale independente este cunoscut ca fiind rețeta clasică a dezvoltării inegale:
- activarea criticii sociale și investiția aparentă(8) în arta urbană, prin prezența tinerilor grafferi subversivi ce participă la democratizarea producției artistice (ce în unele cazuri practică artă critică, însă neremunerată pe măsură);
- fenomenul existent dar timid de „occupying” (în Iași, fenomenul „de a ocupa la firul ierbii” este manifestat prin „stăpânirea” periodică a spațiului public de evenimente cu un pronunțat caracter naționalist, ce mizează pe apelul popular la „o istorie a unui trecut glorios” precum cel al mitologiei dacice);
- festivalurile cu caracter repetitiv împrumutate pe modelul orașelor românești deja gentrificate (vizibil afectate de tulburarea zen-ului electronic prin manele subversive);
- caracterul istoric al orașului promovat prin evenimente repetitive angrenate de pericolul de dreapta (responsabile de reactivarea discursului conservator și ura față de „aproapele” celălalt);
- mobilitatea națională sporită și posibilitatea turismului cultural: festivalul-afacere Afterhills, sau „seducția subculturală a publicului tânăr”; Raliuri, sau „testosteron, patriarhat și spectacol”; „Sf. Parascheva” vs. CpF, sau „credință și reverență, manipulare crasă, mecanismele de propagandă eficiente ale BOR-ului”;
- managerierea cu succes a unor evenimente artistice de profil contemporan (internațional) – bienale, târguri, Nopţi Albe ale Galeriilor, galerii private, posibilități de redefinire civilă a statutului privilegiat al artistului ș.a.m.d..
Dacă le separăm, cu siguranță că aceste evenimente și activități contribuie la dezvoltarea economică și culturală a orașului, ocupând funcții precise în agenda politică a municipalității și contribuie, în mod activ, la bunăstarea socială și culturală a locuitorilor. Însă, suprapunerea și neconcordanța structurală a acestor piese de mozaic cu exotismul modelelor enumerate mai sus reprezintă demonstrația transpozabilă a caracterului heterotopic al așa-numitei „provincii culturale”.
În cele din urmă, acestea evidențiază lipsa de claritate culturală a scenei locale, ineficiența metodologică a eforturile depuse de către administrația publică și polarizarea infrastructurii culturale prin intervenția capitalului privat. Astfel, se pune întrebarea: cine beneficiază într-adevăr (răspunsul poate fi imaginat în bani sau case de data aceasta) de pe urma eforturilor titanice ale producției culturale locale? Împreună, evenimentele vor constitui „noua marcă de distincție” a Iașiului, însă prezența graduală a acestor modele culturale în aproape toate orașele din fostul bloc sovietic demontează mitul „specialităților culinare locale și ale autohtonului” vandabil și dezirabil prin apel la „diferență”. Astfel, diversitatea ofertei culturale existente este de fapt redusă la dezvoltarea și bunăstarea privată a principalilor actori „activi” în spațiul politic local, a investitorilor aferenți și a actorilor implicați în câmpul cultural.
(1)Protestele împotriva OMC (Organizația Mondială a Comerțului), FMI (Fondul Monetar Internațional) și summit-ul G8 de la începutul anilor '90, revoltele violente din Franța în 2005 și în 2008, Anglia în 2010, Mișcarea Occupy Wall Street și Revoluția Poporului în țările arabe în 2011, precum și revoltele în masă din Grecia și Spania în 2012, din Turcia și Brazilia în 2013, dar și recentele proteste din spațiul românesc din 2014 și 2017, sunt răspunsuri la dimensiunile multiple ale crizelor sistemice neo-liberale. Într-un fel sau altul, se referă la criza politică legată de democrația monocratică a capitalului și la problematica restrângerii drepturile civile. (descriere preluată din teza doctorală a autorului, CAP. V. PROIECTE PERSONALE ȘI ABORDARE CRITICĂ, pp. 135-136). (2) Eric Cazdyn, Imre Szeman: After Globalization, Wiley-Blackwell, Ed. Blackwell Publishing, West Sussex, Anglia, 2011, pp. 5-28. (3) O reprezentare simbolică a pedepsei capitale a circulat pe rețelele de socializare în timpul protestelor anti-Dragnea din luna aprilie 2019 de la miting-ul de susținere a PSD-ului organizat la Iași. Imaginea manipulată digital prezenta susținătorii PSD-ului asemenea unei mase de oameni incapabile, asupra cărora Daenerys Targaryen personajul principal din „Game of Thrones” aplica pedeapsa capitală a condamnării la moarte prin foc, cu ajutorul dragonului - fără judecată și fără drept de apel. Ce putem observa cu ocazia acestei imagini „sărace” (ce a circulat asemenea unui spam cum ar zice Hito Steyerl în teza sa circulaționistă) este poziționarea societății civile sub stindardul „dreptății absolute” prin asocierea acestora cu eroina din seria produsă de HBO. Totodată, în cheie decolonială, masele sunt reprezentate în poziția de victime ale autorității supreme. Fără să intrăm în detalii de preferințe estetice cu privire la scena din serie, manipularea acestei imagini sumarizează cu exactitate perspectiva post-apocaliptică a politicii românești, lipsa de dialog sau empatie și preferințele ideologice ale societății civile. (4) Tot în cazul recent al protestului anti-Dragnea din spațiul ieșean, din perioada campaniei electorale, în care grupuri de „tineri civilizați” au aruncat cu bani către potențialii susținători ai partidului PSD, oameni ce provin dintr-o pătură socială mai săracă sau din comunități rurale. (5) Problematica solidarității și a radicalității protestelor anti-corupție din ianuarie-februarie 2017 au fost subiectul unei expoziții recente intitulate h.arta: O țară ca afară a grupului timișorean h.arta (fondat în 2001 de către Maria Crista, Anca Gyemant şi Rodica Tache). Evenimentul a fost organizat de către asociația tranzit.ro/Iași în perioada iunie - noiembrie 2017 și face parte din proiectul „Strălucirea şi Nefericirea Claselor de Mijloc Europene”. (6) Denumire folosită deseori în mod peiorativ de către actorii activi în câmpul cultural național, inspirați de relația de colonizare intimă specifică ideii de „centralitate”: „a fi activ”, „a activa”, „a locui într-un centru cultural artistic”, „a avea acces la centre de artă, galerii private și discurs” – atitudini culturale dominante ce reprezintă ofertele pe care „provincia” nu are nici capacitatea și nici „know-how-ul” de a le asigura. (7) În rețeta neo-liberală aplicată de municipalitate, este vorba mai degrabă despre simularea multiculturalismului, căci implementarea reală a acestuia în acord cu legislația europeană ar aduce și beneficii comunităților sau a vocilor defavorizate. (8) Consider că activarea recentă a artei graffiti la nivel local poate aduce multe beneficii culturale în raport cu producția scenei artistice independente. Dar investiția este superficială în raport cu posibilitățile reale de a finanța și promova producția de artă urbană – artă ce a devenit în ultimii ani prezentă și datorită posibilității de „capitalizare” simbolică, cuantificabilă financiar în acte și aplicații (de exemplu, munca cu și pentru comunități defavorizate sau în regiuni urbane „incerte” poate aduce capital economic în contextul programelor de Capitală Europeană a Culturii).