de Andrei Timofte
Poză: Arhitectură | Mobilă – eseu video, 1920 × 1080 (full HD), stil video, șantier Lazăr Residence, cadru cu copaci plantați la nivelul penthouse, Iași, 2019
Proiect de cercetare artistică Arhitectură | mobilă, Iași, 2019
Extrase din cercetarea doctorală „Fabrica socială a Dorinței: Muncă și memorie culturală în industriile creative după anii 90”, desfășurată de Andrei Timofte în perioada 2016-2019 la Facultatea de Arte Vizuale și Design (UNAGE), Iași
Proiectul de cercetare artistică Arhitectură | mobilă, urmărește să stabilească legături intempestive între arhitectura locuirii, design-ul de interior și piața imobiliară locală. Prin mijloace specifice eseului documentar, aceste domenii au fost asociate și descrise pe bază de apartenență a locatarilor unor grupuri sociale comune, definite de domeniul muncii imateriale în care activează. Totodată, în această conexiune socială am urmărit articularea relațiilor economice prin studii asupra formelor de limbaj adoptate de dezvoltatorii proiectelor.
Eseul video prezintă cadre de exterior ale arhitecturii socialiste, intercalate cu secvențe ale unor complexe imobiliare noi: Copou Bellevue, Iasicon Towers, Twin Residence, Green Park, River Towers, Roua Residence, Newton Apartments și Garden Villas ș.a.m.d. Texturi noi și vechi intră în conflict în încercarea de a descrie țesuturile neclare ale epidermei urbane. Dispozitivul filmic urmărește să expună o poveste despre oameni, zugrăviți prin raportul prezență-absență, dependenți de trăsăturile fundamentale ale modernității: spațialitate, comodificare, spectacol și capital uman.
Lucrarea video se concentrează pe reprezentarea bilaterală a arhitecturii locale și a design-ului de interior și prezintă extrase din spațiile vizitate, cărți de producție a mobilierului, texte și imagini culese din diverse materiale publicitare sau colecții personale. Pasaje autobiografice reprezintă inserții subtile în pânza opacă a filmului, relevând cheia dublă de lectură a proiectului: Libertate și rezistență sau Captivitate și obediență? Ancorate în dogma mediatică a formatului documentar, scenele intenționează să prezinte tensiuni și trăsături ascunse „la vedere” (en. in the open) în industria imobiliară capitalistă, fără a oferi o potențială soluție.
În ultimul deceniu, complexe arhitecturale de tipul proiectului Palas (1) – proteza de lux implantată postindustrial în inima orașului – au schimbat utilitatea și percepția spațiului public, transformând fostele spații publice în spații publico-private, deschise pentru cetățenii potriviți, ademeniți și doriți din perspectiva de nișă a cumpărătorilor: „Pentru cei potriviți, oferim: interioare de lux, apartamente inteligente, piscine, parcări, spații de joacă, parcuri cu plante exotice, educație, istorie, fitness și lifestyle”. Acestea însumează reflexia ideologică a capitalismului în mijloacele și limbajele de design și arhitectură specifice. Materialitatea monumentului „accidental” ce reprezintă o sticlă de coca-cola localizat în parcul Palas – o fostă reclamă butaforică transformată de administratorii proiectului în monument pop-art public, sumarizează cu exactitate funcția întregului proiectului – un fost parc/ ștrand public transformat în spațiu de consum privat.
Ca urmare a extinderii centrelor comerciale și a suburbiilor, prin infuzia economică a sectorului privat al afacerilor, a industriei IT, odată cu prezența unor multinaționale în centrul orașului, o nouă pătură socială – preponderent aparținând industriilor creative (design, consultanță IT, telecomunicații) – atestă necesitatea creării unor noi blocuri de locuințe, potrivite noilor moduri și mijloace consumiste de viață. Amplasate atât în centru cât și la periferiile orașului, aceste spații heterotopice intră în concurență pentru a satisface nevoile și proiecțiile de viitor ale aspiranților contemporani. În acest angrenaj, memoria culturală a spațiului urban, politica turismului și retorica civilizării joacă un rol antropologic determinat.
Interesul meu practic a fost de a urmări și de a trasa aceste schimbări contradictorii ale dezvoltării neuniforme și de a face vizibilă relația extinsă dintre fluxul capitalului global și producerea localității. Simultan, motivația personală este generată și de analiza sociologică a limbajului utilizat în promovarea acestor proiecte de locuințe – a mecanismului pieței ce definește raportul dintre cumpărători și producători, chiriași și proprietari.
Odată cu extinderea centrelor comerciale, sectorul profitabil al afacerilor private susținut de prezența multinaționalelor în centrul orașului, o nouă clasă socială devine vizibilă. În tranziția de la o economie industrială la una automatică orientată către servicii comunicaționale, forțele de muncă actuale vor constitui principala atracție a investitorilor în încercarea de a găsi un cumpărător promițător atât economic cât și ideologic. Astfel, tânăra generație cu spirit antreprenorial s-a dovedit a fi candidatul perfect pentru a susține necesitatea de a construi cartiere întregi sau regiuni izolate de blocuri și case de tip duplex, potrivite unei noi ordini de fabricare a vieții sociale. Însă accesul la aceste spații, în multe cazuri izolate sau îngrădite în mod voluntar, nu este în totalitate reglementat conform unor norme urbanistice precise. Totodată, implementarea „concept” a unor inserții, precum plantarea unor copaci exotici pe acoperișurile clădirilor, subliniază caracterul utopic al eforturilor strategice de a convinge cumpărătorii. În contradicţie cu această imagine, investitorii competitori amenință cu distrugerea unui parc recent concesionat de către primărie. În acest peisaj contradictoriu, spațiul urban al orașului devine un laborator social. Amestecul de elemente eterogene produce o discrepanță vizibilă în profilarea arhitecturală și în parcurgerea pietonală a orașului.
În acord cu dezvoltarea urbană, fosta infrastructură culturală socialistă este înlocuită treptat de spații scumpe dedicate consumului și petrecerii timpului liber. Mișcarea capitalului către dezvoltarea suburbiilor a dus la devalorizarea sistematică a centrelor interne ale orașelor, precum s-a întâmplat şi în Iaşi. Stadiul curent al fostelor cinematografe (Cinema Victoria și Cinema Republica) confirmă devalorizarea voluntară adusă de suburbanizare. În contextul cultural al orașului „creativ”, nu este nicio intenție de a finanța și renova bunurile comune. În ultimile decenii, fostele fabrici industriale localizate la periferia orașului au fost demolate pentru a oferi spații vacante spre satisfacerea pieței imobiliare. Un exemplu este fabrica Țesătura, care până în 2009 încă avea 600 de muncitori angajați și care a fost principala sursă de bumbac importat de IKEA (corporaţia din Suedia). Aceasta a fost demolată pentru a facilita construcția unui supermarket, un magazin cu materiale pentru construcții și a unei benzinării. În alte cazuri, fabrica Nicolina Ateliere CFR Iaşi, fondată în 1892, care ulterior a devenit Atelierele CFR Nicolina în 1912, transformată în Uzina Mecanică Nicolina Iași în 1967, a fost privatizată în 2002, iar după ce terenul a fost vândut de câteva ori, este acum locația unui nou proiect rezidențial.
În analiza personală, toate aceste schimbări ce subliniază o economie a post-industrializării, nu sunt singulare. Modificările sunt simptome ale „tranziției” și s-au petrecut în toate țările ce fac parte din fostul bloc estic. În cele din urmă, proiectul meu urmărește identificarea acestor relații de putere contradictorii, precum și sublinierea dorinței/aspiraţiilor și a financializării ca motor al schimbărilor urbane recente.
În concluzie, dezvoltarea inegală a spațiului local trebuie analizată în contextul mai amplu al privatizării spațiului public și luând în considerare efectele boom-ului imobiliar de după criza din 2008-2009. În ceea ce privește precedentul concesionării produs de proiecte gigant precum Palas, acesta sumarizează aplicarea conceptului la scară postindustrială, regândirea spațializării modulare în întreg orașul și reordonarea forțelor de muncă sub raporturile noilor industrii concentrate pe forme de muncă imateriale. Mijlocul principal de seducție a noii clase de mijloc românești este iluzia apartenenței la clasa elitelor. Efectele piețelor globale în spațiul local – precum hegemonia supermarketurilor și boom-ul imobiliar – vor avea efecte considerabile asupra afacerilor mici și asupra calității vieții locale. Să ne amintim despre dispariția SH-urilor și înlocuirea acestora cu noile modele neo-liberale precum proliferarea outlet-urilor. Una dintre diferențele fundamentale dintre arhitectura blocurilor de locuit socialiste și extensia urbană produsă de blocurile noi este că primele beneficiau de infrastructura culturală necesară unei vieți comunitare decente: acces la grădinițe, școli, parcuri publice, case de cultură ș.a.m.d.
(1) Complexul este localizat în vecinătatea celui mai valorizat monument arhitectural ieșean, transformat de politicile culturale în marcă a distincției orașului: Palatul Culturii, construit în stilul neogotic între anii 1906-1925. Fără nicio formă de rezistență publică (atât din partea scenei locale, cât și a sferei publice) terenul a fost „rupt” din spațiul comun și concesionat cu suportul administrației locale pentru următorii 100 de ani.