de Pati Murg
Poză: Andra Salaoru
Un spectacol de: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Olivia Grecea, Petro Ionescu, Paula Rotar și Cosmin Stănilă
cu: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Paula Rotar și Cosmin Stănilă
Scenografie: Gábor Zsófi
O eră a post-adevărului. Noi nu, niciodată, noi nu ne lăsăm influențați de discursuri politice, noi nu ne lăsăm influențați de internet, de emisiuni de tv, de personalități carismatice, de prezentatoare de știri, de internet, de rețele de socializare, de frați sau surori mai mari, de bunici, prieteni, profesori, noi nu. Sau din contră, trăim într-o lume socială atât de bogată în conținut cultural, politic și social, încât e dificil să rămânem indiferenți și să nu ajungem să reproducem unele discursuri pe care le-am auzit, ni s-au părut că au sens și pe care într-un final le-am internalizat și reprodus la rândul nostru. Se topesc sau nu ghețarii? Este încălzirea globală reală sau e doar un mit? O producție marca Reactor de creație și experiment, „Noi nu, niciodată” își propune să arate modul în care discursurile se construiesc, prind viață și încep să ne influențeze, în special cele care se bazează pe teorii sau afirmații nefondate, pe scepticism, pe anecdote pe care le-am auzit în copilărie, pe minciuni nevinovate și în special pe emoțiile noastre. Momentele personale din viață noastră ajung să fie marcate de momente istorice, de conținuturile pe care le consumăm, de teoriile pe care le absorbim, toate acestea într-un amalgam al nostalgiei marcate de trecerea către un nou mileniu. Personalul devine deci politic.
Fiind vorba de discurs, acesta ia rând pe rând diverse forme în cadrul spectacolului, urmărind latura socială în care ne formăm, în interiorul familiei, latura politică și structurală, precum și latura mass-media, spațiul virtual sau alte medii populare și de consum, toate aceste dimensiuni contribuind la formarea noastră. Construit sub forma unui reality show, pare că asistăm la o cronologie televizată a ultimilor 30 de ani în România, a conținuturilor pe care le-am consumat împreună cu prietenii, a momentelor personale și cotidiene, a emisiunilor, a discursurilor, a reclamelor, a multiplelor articole senzaționale postate pe facebook, a tot ceea ce întrepătrunde în istoriile noastre personale și ne influențează.
Spectacolul se deschide cu un șir de afirmații pe care cei patru actori le enunță, iar tu, făcând parte din public, trebuie să decizi pe care dintre cartonașele primite, cel verde și cel roșu, să-l ridici în aer. Dacă rezonezi cu lucrurile spuse, ridici cartonașul verde, dacă nu te regăsesti, poți recurge la cartonașul roșu, iar cei indeciși le pot ridica pe ambele sau se pot abține. Încep să curgă afirmațiile care creează iluzia unei alegeri libere, a unui sens comun, iar prin filtrul afirmațiilor, realizezi că nu mai ești singurul care verifică din două surse o știre, care are mai degrabă încredere în spusele unui bărbat decât într-ale unei femei, care preferă să tacă decât să se contrazică cu prietenii, care e angajat, care poate să își susțină opinia, sau care crede în zodiac și astrologie. Acest cadru devine conturat de un șir de istorii ce stau în spatele unor teorii validate de discursul public, de părinții sau bunicii noștri care așa ne-au învățat, pentru că și ei la rândul lor tot așa au fost învățati sau de faptul că ne temem și nu cercetăm. Încă de la început, încerci să îți dai seama care dintre afirmații sunt de fapt justificate și care sunt doar mituri sau exemple, pe care le-am auzit sau pe care le-am internalizat în lipsa unei abordări critice asupra unei situații.
Poză: Andra Salaoru
„Mi-e frică de poliție, biserica e o instituție de încredere, urmăresc știrile în fiecare zi, verific informația din cel puțin două surse, îmi place să am dreptate, consum pornografie, mi-am acoperit camera de la laptop, merg la proteste, sunt mai degrabă de stânga sau știu cine e premierul României” sunt doar câteva dintre informațiile generale prezentate, amestecate și nuanțate, moment în care audiența decide în ce tabără se poziționează, cu ajutorul cartonașelor. Miza spectacolului este de a ne pune în față aceste exemple și de a ne face să ne distanțăm, moment în care începem să chestionăm ce rol au aceste informații, cu care dintre afirmații rezonăm și în special în ce cheie decidem să ne plasăm ideologic. Dar dincolo de preferințele ideologice, desfacem puțin straturile discursului și suntem invitați la o reflecție, în a vedea cum fraze de genul „biserica este o instituție de încredere”, sau „am mai multă încredere în bărbați”, ambele sunt două narative împachetate, pe care avem libertatea de a le interpreta în ce cheie credem cu putință, însă este o ocazie bună de a chestiona status quo-ul actual. De ce am ridicat oare cartonașul verde când am auzit „mi-e frică de poliție”? Stau să mă întreb și îmi dau seama că unele istorii au rădăcini foarte adânci în noi, că uneori e nevoie de un exercițiu de auto-reflecție, că uneori ține de felul în care istoriile sunt scrise, de felul în care le învățăm și în special de felul în care ne sunt prezentate ca adevăr pur.
Următorul moment din spectacol ne face să ne chestionăm propriile convingeri sau cel puțin suntem puși în situația de a vedea cât de ușor unele teorii nefondate se pot strecura în memoria noastră. O serie de „știați că…” cu informații care dacă sunt enunțate de către o autoritate, fie mamă, fie cercetătorii britanici, devin adevăruri obiective, devin sens comun. Însă, în spectacol, jumătate dintre cele afirmate sunt inventate de echipa spectacolului, iar în momentul în care auzi „Știati că internetul din România e unul dintre cele mai rapide” pare că ai mai întâlnit pe undeva asta, e în memorie, deci pare adevărat. Sau afirmații ca „știati că unii oameni nu s-au văzut niciodată în oglindă”, „cei de la Abba sunt frați” sau „granițele României se micșorează în fiecare seară cu 2 milimetri”, toate acestea au scopul de a evidenția cât de bine sună și cât de ridicole sunt unele dintre afirmații, în special când acestea par că oarecum au sens, dar care, din păcate, sunt teorii nefondate. Rămâne totuși întrebarea, până la urmă ce e adevărat, ce e un construct și cum devine realitatea influențată de acestea?
Odată cu încheierea rundelor de afirmații cu care suntem sau nu de acord, ajungem să vedem cum discursurile pot fi demontate. Un bun exemplu este scena în care de-a lungul a două runde sunt prezentate două mari teme, în prima rundă este dezbătut subiectul încălzirii globale, iar în cea de a două rundă se răspunde la întrebarea „de unde vin copiii”, prin răspunsuri tipice date tot de niște copii. În prima rundă ne este deschis un spațiu pentru a vedea și a identifica cu ajutorul actorilor care sunt modalitățile prin care ajungem să dezbatem, fie că e vorba de apelul la emoție, folosirea unor autorități (cum e mama, profu’ de geogra, Dumnezeu), atacul la persoană sau puterea anecdotei care ajunge să generalizeze un caz izolat. Așadar, pe lângă importanța construirii discursurilor, un alt element central în spectacol este felul în care ajungem să le demontăm, să identificăm modalitățile/ strategiile de a dezbate și să vedem cum sancționarea unor erori de raționament într-un mod vizibil relevă cât de fragilă e realitatea noastră.
Pentru a clarifica unele neînțelegeri de genul „încălzirea globală nu e reală și nu mă afectează”, echipa se împarte în două tabere și încearcă să sancționeze aceste greșeli, iar la fiecare teorie nefondată de genul „copiii sunt aduși de barză” ne e arătat cum anume ajungem să internalizăm astfel de opinii, cum discursul devine opinie personală, dar mai ales cum aceasta devine împărtășită la nivel colectiv.
Trecem apoi de la sfera discursului de masă și ajungem la cel personal, unde se subliniază prin cadrul confesiunilor personale ale celor patru actori, ce fel de schimbări survin în planul personal odată cu schimbarea ideologică. Apelând la o memorie colectivă, articulată de reviste precum Cool girl, Bravo, jocuri video pe calculator, accesul la un anumit tip de mâncare, accesul la o anumită cultură de consum, la idei și comportamente, ajungem să simțim că facem parte din ceva mai mare, ceva comun și întâlnit. Rolul spectacolului survine prin demontarea acestor nostalgii și discursuri, în special după spectacol, când rămânem să ne întrebăm cine are puterea de a modela aceste discursuri și de ce sunt împachetate în atât de multe straturi?
Într-un joc foarte alert și ritmat ne sunt prezentate reclame și emisiuni pe care publicul român a ajuns să le consume odată cu împlinirea noului mileniu, odată cu căderea unui regim și odată cu tranziția spre sistemul capitalist, care astăzi își întinde tot mai tare tentaculele ideologice. Cele mai multe emisiuni urmărite și cu care unii dintre noi am crescut ne rămân întipărite în minte, chiar dacă nu mai știm exact despre ce era sau despre ce se vorbea, ținem minte linia melodică cu care începea „Surprize surprize” sau „Din dragoste”, cu celebra coloană sonoră „All you need is love”, amândouă producții românești și difuzate după anii ‘90. Odată cu această schimbare ideologică, conținutul televizat și în special discursul de masă și pop-culture încep să fie tot mai diverse și multiple, încât nu ne mai dăm seama dacă ceea ce vedem ne spune ceva sau doar încearcă să ne facă consumatori, să cumpărăm ultima tigaie dry cooker. Devenim consumatori în momentul în care televizorul devine o unealtă prin care se promovează ideile principale ale unui sistem, în acest caz bazat pe consumerism, pe acumularea unui profit și comodificarea a cât mai multor resurse.
Poză: Andra Salaoru
Însă ce anume din aceste produse livrate prin televizor e adevăr și ce e ficțiune? Care e scopul acestei investiri emoționale permanente din partea spectatorului? Ceea ce este clar în aceste reclame despre săpunuri, măști de față, jocuri de noroc este că nu ni se livrează un conținut, ci ni se vinde o emoție, ne ține prinși și investiți în aceste conținuturi fără a ne da seama că de cele mai multe ori felul în care sunt construite discursurile din reclame nu vinde propriu-zis produsul, ci emoția de a-l avea acasă la tine, de parasocialitate, în care faptul că doi frați s-au regăsit după 20 de ani la Surprize surprize ne face să ne simțim mai bine, deși nu îi cunoaștem pe acești oameni. Ajungem să investim resurse emoționale, să ne identificăm cu personalități precum Andreea Esca, Mircea Radu sau Andreea Marin, ajungând să ne simțim apropiați de ei, deși ne desparte distanța socială și fizică prin intermediul televizorului, internetului sau al altor medii. Străinul devine familiar, situațiile prezentate în emisiuni devin realităti sociale, conținutul devine palpabil și simțim cum ne regăsim, deși rămânem în continuare străini vizavi de aceste contexte/personalități.
Și totul devine politic când discursul ajunge la mase, când se creează o memorie colectivă a acestor show-uri de divertisment pe care le știm, râdem la referințe și ne aducem aminte de ele cu o anumită nostalgie. Abundența de conținuturi cu care începem să devenim familiarizați confuzează linia între discurs cu un conținut de interes mai larg, discurs recreativ sau discurs ce poate influența percepția spectatorilor. În termenii lui Michel Foucault, discursul este despre cunoaștere, despre felul în care un anumit set de informații oganizează relațiile sociale printr-o înțelegere comună a unei logici ce precede discursul și care inerent devine social. Ceea ce oarecum ne face să vedem că de fapt, atunci când un discurs răsare în public și începe să fie susținut de cei care dețin puterea, relevă contextul social în care acesta se naște. Legitimarea unor discursuri în detrimentul altora surprinde caracterul politic, în special când legitimarea și crearea unor adevăruri devin unelte care crează această „obiectivitate” de necontestat. Dacă sună cunoscut, probabil că e adevărat?
Dimensiunea politică la nivel mai larg este evidențiată în cadrul spectacolului în special în momentul în care asistăm la discursurile celor patru președinți ai României de după ’90, care într-o oarecare măsură, au reușit să contureze opinia publică, să angreneze angajamentul politic sau implicarea directă către acțiuni foarte clare, către o empatie selectivă. Astfel de discursuri rămân întipărite în noi, într-o memorie colectivă. Chiar și astăzi asistăm la cele două tabere dintre cei care enunță încălzirea globală și cei care refuză să creadă că se topesc ghețarii, dintre cei care aleg să își vaccineze copiii și cei care sunt sceptici la acest gând, dintre cei care cred că pământul e rotund și cei care cred că e plat. Totuși, dincolo de zona de confort, scepticism și fake-news, aceste post-adevăruri încep să prindă amploare și prin faptul că știința, care odinioară avea un rol major în formarea cunoașterii, devine chestionată. E interesant de văzut cum figuri carismatice precum Ben Shapiro sau Jordan Peterson au puterea aceasta în mediul online de a influența publicul prin faptul că enunță opinii populare, opinii împărtășite de multă lume, însă cele mai multe bazate pe surse mai puțin juste, care chiar manipulează discurul public prin teorii eronate și care doar confirmă stereotipuri, criterii rasiste, xenofobe, misogine, transfobe fără a fi demontate, ba din contră plasate într-o „obiectivitate bazată pe fapte și logică”.
Important de reținut e că odată ce ne apropiem de finalul spectacolului, exercițiul nostru de reflecție ia sfârșit (sau din contră, poate continua), iar dincolo de ceea ce credem sau nu, dincolo de afirmațiile cu care rezonăm sau de felul în care ne situăm într-un anumit moment al istoriei, e important de reținut fraza cheie a acestui spectacol, și anume că „Noi nu încercăm să vă convingem de nimic”. Pe o versiune actualizată a melodiei produsă de Anda Călugăreanu, pe versuri scrise de Nicolae Labiș, finalul enunță umanitatea din noi. Noi nu, niciodată, noi nu ne simțim vulnerabili, noi nu suntem oameni, noi nu facem greșeli, noi nu râdem la articole de pe Facebook, noi nu suntem efemeri și plini de contradicții, noi nu.