de Marina Mironica
Discursurile artei și transformările mediului cultural
Istoria viitorului spațiu de artă contemporană recunoscut internațional – Fabrica de Pensule – începe în 2009 în plină criză financiară globală, care a lovit și Clujul. Proprietarul clădirii decide să închirieze spațiul fostei fabrici de pensule. Clădirea, golită de destinația ei inițială, este închiriată de câțiva artiști vizuali, conceptuali și performativi și se adeverește a fi foarte potrivită pentru scopurile lor creative. Nevoia inițială a fost de spații ieftine de lucru, dar a servit și drept catalizator pentru necesitatea de organizare colectivă, pe măsură ce tot mai multe persoane și organizații s-au adunat și au umplut etajele Fabricii.
După primii șase ani de activitate, animozitățile s-au adunat și s-a declanșat un conflict între membrii Fabricii. O parte din artiștii vizuali nu au mai fost mulțumiți de cum sunt organizate aspectele financiare ale federației, existând însă și diferențe ideologice – „I-am rugat pe cei implicați inițial [în FDP] să își asume niște reguli de funcționare în cadrul brandului, și anume: nu vrem ca numele Fabricii să fie implicat în orice activitate politică sau activistă și nu mai dorim să fim implicați în aplicațiile de proiecte care nu privesc întreaga comunitate.” (Galerist, fragment de interviu pentru Ziar de Cluj, 2016). Acesta este doar un exemplu, conflictul, la fel ca istoria Fabricii, fiind mult mai complex. Dorința grupului de artiști vizuali de a se separa a fost însoțită de mai multe discuții private și publice care au dezbinat comunitatea și au lăsat urme în imaginarul colectiv, provocând traume în rândul membrilor. Acest lucru s-a întâmplat și datorită implicării dedicate și personale în proiectul Fabricii, și a speranțelor care au fost puse în forma comună și viitorul FDP (prescurtare pentru Fabrica de Pensule). După 2016, o parte dintre artiști au părăsit clădirea, fie pentru a înființa Centrul de Interes, fie pentru a-și găsi ateliere în oraș, iar o altă parte a continuat să lucreze sub brandul Fabrica de Pensule, structura inițială fiind însă puternic afectată.
***
Filosofia Fabricii sau lipsa ei
Construcția inițială a comunității și, mai târziu, a instituției, a fost, într-o mare măsură, bazată pe imaginarii proprii despre ce ar putea deveni un spațiu ca Fabrica de Pensule. Motivațiile și valorile au devenit clare pentru unii dintre membri încă de la început, atunci când au decis cum va fi Fabrica organizată și manageriată. Un manager cultural intervievat îmi spune: „[Comunitarianismul] a fost mereu o chestiune asumată de oamenii care s-au întâmplat să fie la cârmă și să articuleze discursul, să dea tonul, creatori de opinie din Fabrică, dar nu a fost niciodată un trend general”. Această poziționare politică a determinat însă și o serie de disensiuni, lupte de putere în interiorul comunității, lucru care s-a simțit cel mai clar atunci când a apărut conflictul din 2016.
Proiecțiile despre rolul fiecărei persoane, precum și a artei lor în cadrul tabloului general a ceea ce Fabrica urma să devină, sunt ușor de identificat din poziția curentă, privind în urmă, către ce a însemnat implicarea inițială. Un artist vizual își amintește: „Tu contribuiai la agenda unei instituții care se uită direct către tine, cu oameni din aceeași generație și care au viziuni comune. Eu cred că acesta părea un avantaj pentru noi și chiar a fost”. Intervievații mei declară, cu toate acestea, că, la început, nimeni nu și-a imaginat exact ce anume urmau ei să construiască și ce rol urma să aibă această construcție în viața lor, ca artiști, ca manageri. Nu era atât de evident nici cum urma să influențeze și să schimbe scena artistică și viitorul brand al orașului Cluj.
„Artă pentru artă” și artă pentru comodificare
Arta și cultura sunt resurse imateriale, ușor accesibile ca obiecte ale construcției, comodificării și emancipării. Depinde de cei care o produc și difuzează dacă va ajunge să servească doar acumulării de profit sau și pentru emancipare și dezvoltarea unei conștiințe sociale. „Că artiștii servesc drept conștiință a societății: cea mai probabilă sursă de critică severă și suport pentru cauzele nepopulare, cum sunt pacea, mediul ecologic, toleranța și libertatea de expresie.” (Ann Markusen, 2006, Urban development and the politics of a creative class: evidence from a study of artists), este o afirmație pe care o găsesc foarte ilustrativă pentru așteptările cercurilor intelectuale și artistice din Cluj în raport cu FDP. De fapt, această descriere este doar parțial adevărată, deoarece asocierea inițială de forțe din cadrul Fabricii – atât artiștii, cât și organizatorii – nu era stabilită și discutată filosofic, prin urmare viziunile politice au variat pe un spectru destul de larg. Așadar, așteptările au fost urmate de deziluzionări, în timp ce ciocnirile dintre credințe au pus tot mai multă presiune pe organizarea orizontală.
Vorbind cu artiștii și managerii culturali implicați în crearea programului Fabricii de Pensule, am putut distinge între cei care de la început au dorit să producă artă participativă și cei care erau mai degrabă interesați de o „estetică relațională” așa cum o definește Nicholas Bourriaud (via Bishop, 2012). Cei și cele care au rămas în clădirea fabricii și și-au continuat munca după conflictul din 2016 sunt apropiați de arta participativă, așa cum este ea descrisă de către Claire Bishop în cartea ei Artificial hells (2012). Această diferență de percepție a artei este prezentă și în discursul membrilor Fabricii: „În arta performativă ai mereu public, coordonezi publicuri, sentimente comune, în general, trebuie să oferi, e o redistribuire colectivă, iar dincolo [în arta vizuală] acumularea este privată”, mi-a spus unul dintre ei. Nivelul de conștientizare a distincțiilor este inegal în ce privește valorile personale, așadar, reacțiile la dificultăți, precum și interesele survenite pe parcurs diferă de-a lungul timpului. Un caz pe care mi l-a povestit un manager cultural despre divergențele cotidiene – „Și apoi ai tot felul de conflicte pe coridor, ‘dar e prea gălăgioasă audiența’ la spectacol, da, dar asta e, sau ‘îmi lăsați doze de bere pe coridor când la mine trebuie să vină colecționarul” – reflectă discrepanțele logistice, dar și filosofice cu care se confruntau membrii Fabricii.
Trebuie arta să fie politică?
Un exemplu al viziunilor politice conflictuale împărtășit de membrii Fabricii în ce privește rolul artei este cazul găzduirii activităților oferite de PAC (Piața Autonomă Cluj), un grup local care militează pentru incluziune și oferă ajutor – mâncare, produse de igienă – persoanelor sărace și dezavantajate din Cluj. După câteva ediții organizate de PAC care au avut loc la Fabrică, aceasta a încetat să-i mai găzduiască, un manager cultural spunându-mi următoarele: „Au fost unii artiști care au zis că nu are ce să caute acest tip de evenimente în Fabrică. Au fost voci care au zis că noi nu trebuie să ne asociem unei direcții stângiste. Nu toți membrii au fost de acord cu componenta socială. Nu există un consens în care spunem noi ajutăm săracii și-i primim pe toți. Sunt și voci care spun: Nu vreau să am de-a face cu asta și nu mă reprezintă”. Ambiguitatea a fost mereu prezentă în discursul public al Fabricii: vizitatorii externi alegeau partea care se potrivea cu viziunile lor proprii, în timp ce ignorau restul lucrurilor. Cu toate acestea, pentru cei din interior, era mai complicat să lucreze și să construiască ceva împreună – o instituție care devenea tot mai importantă – în timp ce nu puteau fi de acord pe teme precum modul de finanțare a artei sau dacă banii publici pot fi convertiți în profit privat.
Într-un interviu pentru Gazeta de Artă Politică (1), Szilárd Miklós, membru activ în diverse inițiative de artă alternativă din Cluj spune: „În timp ce practici efemere și forme de autoorganizare care se opun înmărfuirii abundă și astăzi la marginea marilor instituții ale artei, toate formele de rezistență sunt înglobate în hypermarket-ul revoluției continue a modernismului occidental. Această stare dublă a fost interiorizată de instituțiile-proiect ale artei contemporane în zona noastră geografică”. Această perspectivă este împărtășită și de alți artiști, membri ai Fabricii, pe care i-am intervievat. Conștientizarea faptului că produsul tău artistic urmează să fie comodificat și folosit pentru acumularea de profit este deseori pregnantă: „Eu deși prefer zonele curate, clean așa, non-capitalist bullshit, dar, cred că nu ai cum să scapi. Și fundațiile și galeriile non-profit care fac proiecte de stânga în general sunt finanțate de marile bănci. E complicat să fii cu adevărat outsider. Eu nu sunt neapărat împotriva faptului de a vinde, dar aș prefera să nu dai oricui, măcar, să fie cât mai clean”, mi-a spus un artist membru al FDP. Și totuși, galeriștii sunt mai des pragmatici și în același timp mai permisivi cu interferențele dintre piață și viața lor profesională artistică.
Piața de artă este presantă pentru artiști, iar instituțiile de educație superioară împărtășesc dimensiunea comercială a artei, așadar, nici Fabrica nu avea cum să evite acest pattern. Prin consecință, există unii artiști și manageri interesați de succesul comercial și există alții care i se opun. Ei au coabitat în aceeași clădire și au încercat să construiască un centru de artă contemporană comun, lucru care a durat o vreme. Cu toate acestea, dezbaterea dacă arta ar trebui să se opună pieței sau dacă ar trebui să o submineze, sau dacă ar trebui să adopte mecanismele pieței și să lucreze în interiorul logicii acestora, rămâne deschisă. Experiența trăită a demonstrat, totuși, că în timp ce erau purtate aceste discuții, realitatea determinată de capitalul financiar a devenit o provocare nemiloasă chiar și pentru o instituție alternativă de artă.
Pervertirea discursului critic al lucrătorilor culturali
Alexandra Oancă (2017) explică în teza ei de doctorat Bidding wars for cultural capital cum termenii „operator cultural” sau „antreprenor cultural” urmăresc politicile culturale ale Uniunii Europene. După cum subliniază și ea, oficialii „nu prioritizează dimensiunea de producere de cultură, dar avantajează cultura pentru impactul artei și a sectorului cultural (turism și spectacol), consum individual și promovarea puterii diplomatice a UE.” Reprezentanții Fabricii sunt și ei vizați de această descriere. Instituționalizarea comunității a venit cu așteptări foarte ridicate, atât din interior, cât și din exterior. Strategia de dezvoltare a administrației locale și legea pieței libere s-au materializat într-o cerere tot mai crescută de calificări antreprenoriale și scăderea interesului pentru activități underground și neorientate către profit. Mai mult de atât, din moment ce Fabrica de Pensule a devenit un important actor pe scena de artă locală, FDP a început să fie văzută tot mai mult ca parte dintr-o industrie și tot mai puțin ca parte dintr-o scenă. Din cauza trendurilor globale în economie culturală și abordării antreprenoriale a acestora, cultura este tratată doar ca un alt serviciu care este operat de artiști, preferabil în funcție de regulile pieței libere, care aduce profit și capital simbolic pentru alte sectoare ale economiei (la fel ca oricare alt serviciu – hotelier, de transport etc.).
În această logică a „operatorilor culturali”, considerați resursă pentru construcția imaginii orașului, Fabrica de Pensule devine un rezervor de manageri culturali și artiști dornici să contribuie la dezvoltarea Clujului și chiar și la candidatura lui pentru Capitala Europeană Culturală 2021. Procesul candidaturii s-a soldat cu o infuzie de politici culturale europene pe scena locală. Utilizarea aceluiași termen „operator cultural” a fost adoptată fără nici o reținere, iar foarte curând a devenit de necontestat chiar și pentru lucrătoarele și lucrătorii culturali, acum deveniți manageri și antreprenori culturali. Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că apatia în care se afla orașul după mai mult de o decadă de administrație naționalistă a determinat o necesitate palpabilă de revigorare artistică. Așadar, valul global de multiculturalism cultural și orașe creative a găsit orașul nepregătit în a-și asuma consecințele implementării unor asemenea politici.
Tentative de autoreflexie
Cu toate acestea, a existat o tentativă de analiză critică a climatului din cadrul Fabricii în proiectul numit Art hotspots (2). Cu această ocazie, o arhitectă, un sociolog și o teoreticiană de artă au fost invitați să discute dintr-o perspectivă teoretică ce este Fabrica și cum funcționează diverse aspecte ale acesteia. Sociologul Norbert Petrovici a scris despre organizarea internă și diviziunea muncii în 2015-2016, arhitecta Iulia Hurducaș a analizat procesul de a articulare și construire a spațiului Fabricii și despre ce vorbesc anumite alegeri, iar teoreticiana Alina Șerban a contextualizat efortul estetic și conținutul artistic pe care îl prezenta Fabrica la acel moment. Asemenea tentative, chiar dacă implementate ocazional, din diverse motive, nu au mereu un impact real asupra comunității. Un motiv este lipsa critică de timp pentru a analiza și reflecta asupra proceselor care au loc, din moment ce lucrătoarele și lucrătorii culturali sunt în continuă căutare de fonduri pentru proiectele lor artistice. Al doilea motiv este reținerea de a renunța la practicile deja însușite și la credințele și practicile despre artă și politică deja încorporate.
Din comunitatea imaginată care era Fabrica de Pensule la începuturi, înainte să obțină recunoașterea publică, aceasta a evoluat într-o instituție imaginată care se presupunea că va fi împlinirea așteptărilor și proiecțiilor diverse ale propriilor membri. Mai mult de atât, a devenit și un miraj pentru străinii interesați de artă și pentru experții din domeniu. Mai târziu, întreaga instituție și posibilitățile pe care le oferea au făcut-o să crească și să contribuie la scena artistică mai largă, probabil încă nepregătită pentru un asemenea proiect, dar exact la timp pentru a fi comodificată și folosită ca deschidere și atracție pentru investiții într-un oraș creativ și divers, printre altele.
***
Anul acesta, Fabrica de Pensule împlinește zece ani de activitate și pleacă din spațiul pe care l-a articulat și care a făcut posibilă această comunitate. Dezvoltarea imobiliară a orașului, creșterea prețurilor și lipsa unei stabilități instituționale și financiare pune membrii Fabricii în poziția de a căuta alte moduri de exprimare artistică și organizare a programelor culturale. Moduri care poate vor fi mai precaute atât cu lucrătoarele și lucrătorii culturali, cât și cu mediul social și artistic al orașului, dar care vor avea și posibilitatea să se poziționeze critic în raport cu realitatea politică și economică. Pentru că în ciclul precedent de dezvoltare, chiar dacă discursul și practicile Fabricii nu au fost formulate ca parte a unui proiect de dezvoltare urbană, acesta a sfârșit generând comercializarea scenei culturale, comodificarea zonei din proximitate și a întregului oraș, în mod particular a structurii sociale și, prin urmare, a tiparelor locale de consum.
(1) http://artapolitica.ro/2018/06/10/dosar-scoala-populara-de-arta-contemporana/ (2) https://fabricadepensule.ro/hotspotart/media/publicatii/