de Adorjáni Panna
C’est bon • E ok • Rendben • This is just a story
Solo bilingv RO / FR • cu un pic de Maghiară, Engleză, Germană…
Spectacol (aproape) scris • jucat • cântat • dansat • improvizat de Julien Daillère, 80 min.
Ca artist aparținând minorității maghiare din Cluj, a face un spectacol cu text care nu necesită supratitrare e un vis. Când alegi o limbă, îți alegi de fapt și un public. Și anume îți alegi publicul care vorbește acea limbă, respectiv cel pe care nu îl deranjează să citească supratitrări – și toate astea, presupunând că alegi să faci supratitrare. Există și alte posibilități: să nu traduci sau să traduci altfel, dar orice metodă de comunicare ai alege, la urma urmei te vei simți în pierdere. Simt asta de fiecare dată când mă exprim într-o altă limbă (în lucrările mele artistice, dar și acum, scriind acest text), și de fiecare dată când mă duc la un spectacol jucat într-o limbă necunoscută mie. Într-un fel total diferit, simt această negociere complexă și la performance-ul creat de Julien Daillère, un artist de teatru francez, cu titlul C’est bon • E ok • Rendben • This is just a story, un spectacol bilingv, în limba română și franceză (cu un pic de maghiară, engleză și germană amestecate în el).
De pe website-ul lui Daillère aflu că ideea pentru spectacol i-a venit participând la sesiunile FMR organizate de Fabrica de Pensule. Deși nu am fost prezentă la aceste sesiuni, mi-l imaginez pe Daillère conversând în limba română cu ceilalți participanți (pentru că în timpul șederii lui în România el s-a străduit să învețe limba oficială a țării) și mi-l imaginez și cum amestecă un pic de franceză, engleză și – de ce nu? – maghiară în discursul lui. Astfel, pare natural că în C’est bon, această lucrare solo în care el se prezintă ca performer și care are un aer jucăuș și neoficial, el alege limba în care se simte cel mai bine, cea amestecată și folosită asemănător felului cum folosim un obiect de uz zilnic: cu o nepăsare sănătoasă în ceea ce privește regulile gramaticale, morfologia sau accentul, dar cu o sete de nestins pentru universul aflat în spatele limbii respective. Acest performance este, de fapt, amprenta acestei căutări și, pentru a cunoaște mai bine publicul pe care vrea să-l înțeleagă, Daillère traversează o temă universală, dar care este în același timp și personală și la modă: frustrarea și frica ce ne definesc ca oameni și, mai ales, ca bărbați.
Totul începe de la gura pivniței umede și groaznic de rece a Muzeului de Artă din Cluj (care totodată îți taie suflul, e atât de captivantă), unde suntem întâmpinați de Daillère, îmbrăcat într-o cuvertură croșetată și un șal semi-transparent pe umerii săi goi, o pereche de pantaloni de trening negri și niște șosete (fără pantofi), de parcă noi am fi ajuns tocmai la el acasă și l-am fi surprins într-un moment intim, de joacă. Această atmosferă impromptu este menținută în întregul spectacol și devine chiar o estetică a lui care, pe deoparte, este destul de deschisă și relaxată pentru a putea cuprinde publicul într-un mod mai organic decât cel obișnuit și, pe de altă parte, pare a fi o decizie conștientă pentru obținerea unei creații imperfecte. Dar aici, imperfecțiunea nu se referă la nepregătire sau nepricepere, ci mai degrabă la o gândire mai incluzivă despre artele performative. De pildă, Daillère ne invită să-l ajutăm la crearea performance-ului cu ajutorul telefoanelor noastre mobile. Fiecare dintre noi primește un filtru micuț de culoare albastră, verde sau portocalie, pe care suntem rugați să îl atașăm pe lanterna telefonului (cine n-are smartphone, primește o lanternă), iar mai târziu, deja în adâncul pivniței, el ne informează că „merci pour la lumière” va fi semnalul nostru pentru a nu le mai folosi. Apoi ne explică și că el consideră important să găsească o frază frumoasă, să vorbească amabil cu noi, cu cei care îl ajutăm. Luminile noastre și voința noastră de a le folosi sunt cardinale în realizarea spectacolului, așadar am putea presupune că amabilitatea lui nu este tocmai neutră, dar mie mi se pare, mai degrabă, că el dorește să introducă, prin această lucrare, un limbaj performativ mai prietenos. Un alt exemplu: înainte de a intra în spațiul de joc propriu-zis (o încăpere mai largă, dotată cu doar câteva rânduri de scaune și cam atât), el ne explică câteva lucruri utile despre spectacol cu ajutorul unei hârtii pe care sunt scrise de mână câteva cuvinte și fraze. Această pregătire este destul de lungă, mai ales pentru că aici, în România, suntem mai obișnuiți să avem parte de tot felul de surprize neplăcute la teatru, decât de explicații și avertizări prealabile. Dar să te pregătești înseamnă că te vei putea relaxa, iar starea de relaxare este necesară pentru a învăța. Și de învățat vom învăța: căci performance-ul lui Daillère din această peșteră, aflată în inima istorică a Clujului, este o lecție performativă despre ce înseamnă să fii bărbat, dintr-o perspectivă absolut feministă, cu o putere nemaipomenită de care sunt capabili doar cei care pot purta cuvertura croșetată pe pielea goală, cu simplitatea cu care își inventează copiii costumele lor de joacă, respectiv cu sentimentul de generozitate pe care îl obții doar după ce ajungi să fii chiar ok cu toate aceste frustrări.
Daillère pornește în acest performance cu pronunțarea cuvintelor precum „la frustration” sau „la peur” sau „masculin” și ajunge la reinventarea poemului Miorița printr-o serie de secvențe pline cu umor și ingeniozitate. Aceste secvențe sunt uneori mici discursuri livrate în mai multe limbi asupra unei mitologii inventate despre cum au ajuns bărbații să facă copii cu femeile (care inițial erau capabile să nască copii singure), alteori mici intermezzouri cu muzică la drâmbă și voce, sau secvențe în care Daillère prezintă diverse animale, folosind ori doar vocea lui, ori și vocea și corpul. Discursurile lui cuprind înțelepciuni, păreri, povești, glume despre viața noastră modernă și plină de anxietate și sunt livrate pe îndelete, de parcă ne-am afla la o discuție într-un context social, iar el, centrul atenției, desigur, din cauza personalității lui captivante, ar împărtăși cu noi anecdote. Exact în momentul în care simți că va urma o schimbare, el mai zice câteva propoziții, și doar atunci schimbă: se transformă ori într-un dansator limpede – o singură lampă de pe scena lui micuță îi produce o umbră imensă –, ori se ascunde în spatele șalului semi-transparent și ne prezintă un teatru de umbre. Se folosește de foarte puțin, dar prezintă tot organismul, deoarece el este un performer capabil să se transforme în orice, și această transformare o face în mare parte cu vocea lui. Din cauza acestei voci de cameleon, el pare autentic în fiecare limbă vorbită, dar și în momentul cel mai surprinzător și haios al spectacolului, când după o pregătire lungă, ne arată o bestie sau un animal, jucat tot de el, într-un mod înfricoșător de credibil. Această bestie nu există în realitate, el nu pomenește nici genul, nici numele ei, dar în acest context performativ, ea pare cât se poate de reală. Rareori percepem jocul performerului sau al actorului în acest sens, căci rareori suntem dispuși să ne alăturăm unei povești atât de simple în contextul teatrului. Puterea lui Daillère stă în putința lui de a folosi rolul povestitorului pentru a spune lucruri importante și serioase într-un limbaj ce este doar aparent naiv sau pueril. În plus, el folosește mai toate mijloacele obișnuite ale teatrului pentru a crea povestea lui, până și vechea iluzie teatrală, dar într-un mod atât de personalizat lui, încât ni se pare că – deși joacă parcă mai mult decât îl lasă timpul – prezența lui pe „scenă” este cât se poate de civilă.
Toate astea fiind spuse, permiteți-mi să mai adaug încă un gând despre limbă. Dacă acest performance ar fi fost făcut de o persoană maghiară ca mine, probabil că acea persoană s-ar fi blocat la prima repetiție. Până la urmă, cui mă adresez? E important ca toată lumea să înțeleagă tot? Of, dar de ce nu știu oamenii mai bine maghiară ca să pot face și eu un spectacol în care vorbesc trei sau patru limbi, mă traduc simultan și atât, fără supratitrări plictisitoare? (De altfel, e musai să recunosc că Daillère știe mai multă maghiară decât un clujean obișnuit de etnie română.) Mă opresc pentru o clipă la această realizare, dar până la urmă, îmi dau seama că acestui performance îi stă bine că e făcut de cineva care nu simte în oase toate aceste conflicte latente ale noastre. Ne pică bine să mai vină cineva aici la noi și să ne zică, cu empatie și multă tandrețe și în alte două sau trei limbi cum părem noi dinafară. Sau să refacă Miorița similar cum voiam și eu s-o rescriu când eram la școală și mă simțeam plictisită de interpretarea profesoarei, dar nu îndrăzneam să-mi prezint conceptul la teza de la sfârșitul semestrului, că știam că oricum fac greșeli gramaticale și că o să-mi scadă nota din cauza asta. Și dacă nu mă pot exprima perfect, mai bine nu mă exprim deloc.