Interviu cu Mihai Şovăială, Ovidiu Pop, Valentin Cernat, de Livia Pancu
„Dintr-un spațiu cultural stereotipic – cu înțelegeri date de-a gata – în care se transformase după 1989, Alternatorul readuce Canalul la zi și-i redă complexitatea. Complexitatea Canalului Dunăre-Marea Neagră reflectă complexitatea istoriei recente din România. Canalul este astăzi un portal pentru logica acumulării globale de capital. Situat, totuși, la periferie. Echipa Alternatorului nu se apropie de acest subiect punând întrebări incriminatorii, ci punând întrebări critice. Echipa Alternatorului ia interviuri, investighează și documentează materiale, pune la dispoziție unelte de înțelegere ale narațiunilor referitoare la Canal. Și, nu în ultimul rând, ia poziție.”
Livia: Dragă Mihai, dragă Valentin şi dragă Ovidiu, în primul rând vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că ați acceptat să ne acordați acest interviu care are în vedere un dialog despre proiectul „Alternator: Canalul Dunăre – Marea Neagră”. Înainte de a intra în subiect, o să vă rog să vă faceți o foarte scurtă prezentare în care, în măsura în care este posibil, să strecurați și primele contacte din biografia personală cu subiectul „canalului”. Eu, de exemplu, îmi aduc aminte că-mi era prezentat, mai multe veri la rând, de către mama mea, ca fiind o mare realizare tehnologică, fix atunci când treceam peste el, în trenul Iași – Constanța. Lucrul acesta se întâmpla pe la sfârșitul anilor ’80.
Ovidiu: Personal, eu nu am avut vreo legătură cu canalul până la începerea cercetării, în urmă cu 2 ani și ceva. În familia mea nu s-a discutat despre canal, deși discutam, în treacăt, despre marile construcții din timpul regimului Ceaușescu. Mai de interes pentru mediul meu social timpuriu (muncitoresc) păreau să fie Transfăgărășanul și Casa Poporului. Nu-mi amintesc ca cineva să fi făcut vreodată vreo referință la canal. Tema canalului nu am ales-o din motive personale, ci tactice. Fiind vorba despre un subiect controversat, care în cultura urbană a fost echivalat cu un presupus caracter criminal al regimului socialist, am vrut să văd mai îndeaproape despre ce e vorba. Pe site-ul nostru, alternator.space, am prezentat câteva concluzii în privința asta, am dat niște răspunsuri la întrebarea, de ce „canalul” a devenit un subiect atât de frecventat în anumite cercuri conservatoare și liberale după 1990. Eu, repet, nu am nicio miză personală în chestiune și încerc să atrag atenția că orice formă de memorializare a „canalului” pe linie personală implică o poziție de clasă – neasumată, de regulă. Când auzim spunându-ni-se: „bunicul – sau unchiul, sau alt apropiat – a fost dus la canal”, se presupune tacit că persoana a fost un fel de dizident, fără să se meargă mai departe în conținutul propriu-zis al „dizidenței”. În logică patrimonială, urmașii se înnobilează cu suferința personală a părinților, pentru că astăzi, în mediile culturale urbane, această atitudine este răsplătită, legitimată. Când intrăm în detalii, însă, constatăm adeseori că valorile pentru care „părinții” s-au jertfit sunt, de fapt, valorile clasei conducătoare tradiționale (elitism, patriarhat, naționalism etc.). Sau și mai periculos, că ele recuperează un discurs politic ortodox al vremii, adică legionar. Eu m-am apropiat de subiect tocmai pentru că devenise un fetiș, un loc comun asupra căruia toată clasa de mijloc educată – cu educație standard – căzuse de acord, fără să mai cerceteze faptele. Caut acele locuri comune, tabuizate, pentru că ele ascund adevăruri prețioase. Canalul este un punct nevralgic în câmpul cultural de după 1989, un blind spot. Crezi că-l vezi, dar de fapt nu vezi nimic. Am vrut să vedem ce ascunde el (adică: acordul tacit asupra semnificației canalului) și cred că am găsit câteva răspunsuri.
Mihai: Primele amintiri referitoare la Canalul Dunăre Marea-Neagră vin pe linie familială, atunci când bunicul din partea mamei îmi povestea, în urmă cu 5-6 ani, despre activitatea lui desfășurată pe șantierul Canalului, perioada în cauză fiind începutul aniilor ’80. Atunci, împreună cu alți muncitori și muncitoare de la întreprinderea Gaz Metan Mediaș – secția de Carotaj, au fost detașați la Canal pentru perioade de 5-6 luni. Bunicul era șofer pe autobasculantă, iar sarcina lui era de a transporta piatră excavată dinspre amontele canalului înspre portul Constanța, acolo unde se și descărca încărcătura. Ce rețin din povestirile lui este că acolo a învățat să fie un bun șofer și să lucreze în condiții dificile, mai ales atunci când încărcătura descărcată de pe diguri sau maluri artificiale de pământ trebuia să fie una foarte precisă. Altfel, riscai să cazi cu tot cu mașină în Marea Neagră. Însă, povestea cu caracter personal din partea bunicului nu a fost motivul sau intenția pentru care am început să fiu interesat de Canal, ci mai degrabă modul în care el este perceput și utilizat în zilele de astăzi. Canalul pentru mine a fost un loc ascuns nu numai la nivel simbolistic dar chiar și atunci cand frecventam drumurile rutiere către mare, atât autostrada cât și drumuri județene, canalul „părea” că nu se face văzut.
Valentin: Nu îmi aduc aminte să se fi discutat în familie despre Canal. Singura prezenţă, înţeleg acum, a Canalului în casa noastră era cartea lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”. În rest nimic. Interesul meu pentru canal a venit la început ca o curiozitate pentru subiectul acesta de care toată lumea vorbea și pe care îl înțelegea tacit. Uitându-mă însă la dimensiunea lui, îmi ridică mai degrabă întrebări decât răspunsuri. În urmă cu 3 ani, când, aflat la începutul unui proces de învățare și întelegere critică a lucrurilor din jur, am găsit Canalul ca fiind unul dintre spațiile complexe care revelează și justifică mecanismele condiționărilor de astăzi. La fel îl găsesc și acum. Însă, ce s-a schimbat între timp este felul în care mă identific cu subiectul și poziția din care doresc să-l abordez.
Livia: Cum ați împăcat tactic proiectul Alternator realizat de voi trei împreună, cu proiectul 4m3 realizat de către Valentin și Mihai, acum mai mult timp. Cum priviți astăzi concluziile formulate de către 4m3?
Mihai şi Valentin: În primul rând, este important să menționăm că Alternator este, la momentul acesta, proiectul prin care continuăm cercetarea începută în 2016. Astfel, atât Alternator cât și 4m3, reprezintă etape care aparțin aceleiași structuri de cercetare. Apoi, în 2016 când am scos cartea 4m3 (nume pe care l-am utilizat în diversele prezentări ulterioare ale proiectului) în colaborare cu Ovid Pop și Raluca Nestor Oancea, urmăream să facem cunoscut subiectul canalului prin publicarea unor rapoarte de spionaj CIA din timpul primei perioade de construcție. De ce rapoartele? Pentru că am fost impresionați în primul rând de existența lor. Iar în al doilea rând, rapoartele americane erau la momentul acela prima sursă de documentare găsită de noi care vorbea cu o altă voce și din altă poziție despre subiectul ăsta, diferită de cea la îndemână – narațiunea subiectivistă, dominantă, a literaturii memorialistice.
Când am început proiectul 4m3 eram, eu și Mihai, studenți la Arte în București. Cu plăcere și ambiție, interesul nostru cel mai mare era pentru cunoaștere și afirmare. Discursul de referință legat de canal era pentru noi cel dominant, cu câteva semne de întrebare. Nu aveam un aparat critic dezvoltat, iar în practica noastră învățam și înțelegeam că trebuie să răspundem așteptărilor-model formate pe scena de arta contemporană de centru. Proiectul 4m3 l-am început sub finanțarea D-Platform când, ca prim pas, am făcut o cercetare de teren în zona canalului. Pentru că nu găseam unelte prin care să înţelegem spațiul, am decis să experimentăm efortul fizic depus de deținuți în prima perioadă de construcție, săpând norma zilnică de patru metri cubi. Am inclus ulterior în publicația 4m3 fotografii din timpul acțiunii noastre. Prin simbolistica încercării noastre de a reproduce un act al unei munci fizice efectuate de deţinuții politici la canal, ne-am plasat atunci într-o formă de recuperare și identificare a deținuților fără a chestiona însă trecutul lor problematic.
Vara aceasta am început proiectul Alternator. În cadrul cercetărilor de teren am vrut să ne întoarcem la groapa săpată. Nu am găsit-o ușor, ba mai mult, în timpul căutărilor am devenit frustrați de căutarea asta. Și cred că așa putem defini simbolic felul în care ne întoarcem și privim acțiunea artistică de atunci împreună cu auto-asocierea noastră din trecut, cu o clasă intelectuală, parțial fascistă. Totuși, nu cred că trebuie să dăm la o parte acest proces de repoziționare. Și cred că este mai util să nu vorbim de 4m3 și Alternator ca fiind două proiecte disociate, dar să le înţelegem că aparținând aceluiași proces, pe care apoi să îl putem analiza critic. Și am discutat între noi despre tot acest proces și conflict narativ în perioada în care dezvoltăm primul calup de conținut pentru www.alternator.space. Am hotărât că este important să arătăm fotografiile de când săpăm. Motivul? Pentru a le folosi drept unealtă în analiza formării și influenței narațiunii dominante despre Canal. Care este cadrul general în care doi studenți de la Arte reproduc, în practica lor, elemente care identifică recâștigarea unui trecut clasist, și în mare măsură fascist? Și ce spune asta despre procesul de transfer al validărilor din scena de artă contemporană, de data aceasta bucureșteană?
Strategia proiectului Alternator, care de data aceasta a fost realizat în totalitate și împreună cu Ovid Pop, a problematizat aceste aspecte de producție artistică, de cunoaștere și de difuzare a cunoașterii. Iar unele dintre aceste rezultate se pot vedea în atelierele de lucru pe care le-am conceput împreună cu elevele și elevul de la Liceul Nicolae Bălcescu din Medgidia și în expoziția care a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor, Medgidia. În orice caz, pentru a depăși identificarea necritică cu discursul general despre canal, care echivalează construcția cu crima și cu totalitarismul, am discutat mult despre genealogia intelectuală și politică a ideilor servite de-a gata despre canal. Am încercat să le reperăm în câmpul artistic și istorico-politic, să vedem ce luptă se poartă în câmpul acesta, și cum ne poziționăm noi față de aceste puncte de inflexiune ale puterii. Ca să articulăm un răspuns critic, am lărgit domeniul de interes, am integrat și a doua fază de construcție, regimul muncii și vieții în ambele faze de construcție ale canalului, am adus discuția în prezent, vorbind despre locul pe care canalul îl ocupă azi în infrastructura globală de transport pe apă, transformarea care a avut loc pas cu pas după 1990 ș.a.m.d.. Pe scurt, am multiplicat perspectivele.