de Paul Breazu
Imagine: Joan Mitchell, Freedom of Expression
Florin Dumitrescu este Textier și poate fi găsit la textier.ro. A început „să dea la perete” cu textierismul, cum singur o spune, cândva în a doua jumătate a anilor ’80. Crescut în Titan, a fost ajutat în încercarea lui de Artan. Sau Adrian Pleșca. „Au fost mai multe etape, mai multe încercări. Scurt pe doi, m-a ajutat Artan. El a avut ideea. Propuneam tot felul de texte pentru Timpuri Noi, texte care nu ajungeau să fie puse pe cântece. Primul meu text a fost de fapt un vers – o propunere despre care o vreme nici n-am vorbit, pentru că mi se părea mult prea puțin. I-am spus să înlocuiască un vers la „Perfect” – în loc de «O iarnă grea», cum probabil mai poate fi auzit pe înregistrările din Radio, a apărut «O-o-o totul e minunaaat!». Ăla a fost primul meu pas.” Se întâmpla în 1987 sau 1988, în perioada plecării lui Răzvan Moldovan, alias Suedezu’, în Suedia. Momentul în care formația a fost interzisă, chiar din acest motiv.
„O-o-o totul e minunaaat!” era, în anii ’80, un detur curajos. Și o ironie mai mușcătoare decât orice aluzie la ierni grele. Dar nu era o „șopârlă”. „«Șopârla» era ceva textual, era mult mai complicată. Timpuri Noi avea altceva, o chestie pe care am găsit într-o carte franțuzească, numită «ironia dublului exact». Adică tu faci ca robotul – erau anii ‘80, toată lumea făcea ca robotul – nu pentru că îți place să fii robot, ci pentru că denunți viața robotizată. Era un stil – te îmbrăcai foarte corect, cum o făcea Artan, care avea freză perfectă, purta ochelari à la David Byrne. Într-un concert l-am văzut și cu mănuși, arăta înfricoșător de hipercorect. Iar asta ca să denunțe faptul că ni se cerea să fim corecți, normați/normali, când de fapt noi am fi vrut să zburdăm liberi. Dar una este să spui lucrul ăsta făcând pe rebelul, pe rockerul, care era o altă variantă, o altă cale – Artan o alese pe cealaltă, care mergea mai bine cu personajul pe care îl interpreta el.”
Dacă tot a apărut numele lui Byrne aici, poate ar fi cazul să spun că Timpuri Noi nu acta punk, ci post-punk. Rebeliunii i-a opus hiperbola. „Îți alegi numele după cel al unei fabrici bucureștene, cânți cântece despre fabrici și uzine, cânți despre cum e să fii un simplu miner. Sau reciți toate bolile de pe un prospect medical, începând cu prima – «sexinapetență». Un cântec pe care Timpuri Noi l-a cântat în epoca aceea, dar n-a fost niciodată înregistrat.”
Asta mă duce puțin și către Laurie Anderson. Sau către Fraga, într-o seară la Eden. Râde.
„Timpuri Noi le făcea pe toate. Era și lupta asta cu ce poți să faci, cu Comisia, cu ce ți se aprobă, cu ce nu ți se aprobă, cu cele trei etape pe care le sistematizează Ilie Stepan în cartea lui Nelu Stratone (n.a. – Rock sub seceră și ciocan): programul pentru concerte, unde puteai să-ți permiți anumite chestii – Comisia te audia înainte, dar tu puteai s-o păcălești, pentru că, de exemplu, sunetul fiind prost, puteai să spui niște «tâmpenii», nu stătea nimeni să fie atent; etapa a doua – ce se dădea la radio și, mai rar, la TV, unde puteai să înregistrezi anumite chestii cu riscul de a nu fi difuzate vreodată; vama numărul trei – apariția pe disc: aici atenția era supermărită; dacă trecea ceva interzis trebuia topit tot tirajul. Și atunci ce faci cu textele astea? Le iei pe cele ale unor poeți consacrați, Coșbuc, Eminescu. Sau faci unele dintr-o rețetă de farmacie. Sau zici așa: «Uite, dom’le, fac cu uzine!»”
„O-o-o totul e minunaaat!” era o ironie, o antifrază, plasată la țanc de baritonul Artan. „Erau multe voci de operă, ca Nina Hagen, de exemplu, care cântau exagerat totul și spuneau chestii bombastice. Chiar asta am vrut, să-i propun lui Artan ceva care să sune supraexagerat. La un moment dat, când se umflă, umflă, umflă totul, el strigă «O-o-o totul e minunaaat!» de-ți îngheață sângele. Pentru anii ăia, cântecul ăsta a fost o șmecherie. Acum, lumea poate ridica din umeri, dar pe vremea aia era o mică subversiune.” Caut o legătură între versul lui Florin din Titan și un Florian din Transilvania „abia-întors-din-oraș” pe cultissimul disc optzecist Tainicul vîrtej: „Mă simt minunat,/ Tocmai m-am întors din oraș./ Bicicleta mi-a dat/ Țintă pentru arcaș”. Mircea Florian – „un autor foarte enigmatic, care avea un gen esopic, te punea pe gânduri” – l-a influențat: „El avea «șopârle». Textele lui erau bizare, misterioase, te provocau. Cine sunt «oamenii oranj»? Dar cine sunt «oamenii kaki»? Dar de ce spune «Mă simt minunat»? Nu cumvaaa…? Textele lui se pretau la jocuri de interpretare”.
Ba nu. Florin Dumitrescu a început să fie Textier înainte de „O-o-o totul e minunaaat!”: „În timpul primei mele facultăți, care a fost Politehnica, mergeam la niște repetiții de brigadă artistică – cred că-mi plăcea de o fată de acolo, că altfel nu eram parte din grup, nu mă băgau în seamă – și primisesem o comandă. Le-am zis că aș putea să fac texte, iar ei mi-au dat unul de făcut. Un text pentru, dacă e să folosesc limbajul teatrului de revistă, un cuplet. Un număr cântat, cu versuri satirice. M-am chinuit, l-am făcut, dar nu mi l-au luat, nu l-au folosit. Venea Festivalul de Artă Studențească și nu mai aveau timp să adauge numere noi. Au mers acolo cu ce aveau dinainte”.
Aia fost prima încercare a Textierului.
În aceiași obsedanți ani ’80, Florin Dumitrescu a fost și groupie. La Preoteasa. La Club T4, pe Strada Turturelelor, unde, în anii ‘90-’00 a funcționat discoteca Why Not, iar acum, Le Château Ballroom Bucuresti, o sală de evenimente: „Era un club de tineret, un loc eterogen, în care veneau și studenți, și tineri muncitori. Avea în program și rock, și dansuri populare. Pe vremea aia erau foarte mulți oameni care lucrau în producție, erau tineri viitori intelectuali care nu reușeau din prima la facultate și mergeau la fabrică”. La Club A mergea rar, atunci când cânta Timpuri Noi: „Altfel nu puteam să intru, pentru că nu aveam legitimație de student la Arhitectură; mă băga Artan. Ei puteau să intre, erau vedete deja în mediul acela”.
Groupie-ismul i-a adus lui Florin Dumitrescu un alt job: „Tot pe la sfârșitul anilor ‘80, fetele de la grupul Secret – eram prieten cu Adriana Buciu, toboșara formației – mi-au cerut vreo trei texte. Le-am dat, dar ele mi le-au modificat apoi, așa că nu sunt creditat pe copertă ca textier. În compensație, numele îmi apare la mulțumiri. Dar gândește-te că pe vremea aia eram doar un puști, un băiat de vreo 20 de ani. Nu eram atât de sigur pe mine, nu puteam să vin să bat cu pumnul în masă și să zic așa: «Eu sunt marele TEXTIER!». Am fost foarte fericit să fiu groupie pentru toate trupele astea și m-am bucurat că m-au băgat în seamă”.
Primul LP al grupului Secret, cu numele lui pe back cover, avea să fie lansat pe vinil în anul 1992, de casa de discuri EuroStar. În același an, Florin Dumitrescu apare creditat prima oară ca textier pe primul album Timpuri Noi, pentru o piesă ultrareferențială a acelui moment atât de particular – „Emigrant USA”. „Am mai lucrat și pentru «Tanța», am avut și acolo o contribuție. E un text făcut cam jumate-jumate, dar nu m-au trecut la autori. Și atunci, spre deosebire de situația aceea cu Secret, m-am supărat un pic, pentru că eu chiar cred că i-am dat cântecului o personalitate pe care n-o avea înainte. Cred că astăzi toată lumea își dă seama că acolo sunt și eu.”
Între timp i-a trecut supărarea pentru că ține prea mult la Dan Iliescu.
Poate că „Emigrant USA” este primul cântec pop nouăzecist despre emigrație. În aria mult blamatei muzici de petrecere, cultură cu care și Timpuri Noi, și, mai târziu, Sarmalele Reci au avut ceva de împărțit, tema era la ordinea zilei. „Noi ne-am dat seama pe vremea aceea că e mult mai cool și mai sincer să nu facem ce făcea Phoenix, să râcâim prin folclorul arhaic sau să mergem printre doine, sîrbe etc., ci să avem o relație cu folclorul de lângă noi, de pe caseta cu manele. Era muzica asta, Dan Armeanca. Am folosit frânturi de manele, n-aș zice că uzam de o referențialitate masivă, dar pe vremea aia încercam să spunem: «Uite, există și așa ceva, de ce să ne ascundem?». Lumea asculta muzica asta, dar ea nu era difuzată pe canalele oficiale.”
Și Timpuri Noi, și Sarmalele Reci par grupuri interesate (și) de zone pe care, până atunci, le acopereau doar aceste combouri de folclor urban. Anii ’90 aduc și un desant serios de formații de muzică de petrecere, modernizate, new wave-iste, dacă ar fi să mă întrebați pe mine, măcar prin modul în care se construiesc ele ca display. Clapă, chitară, voce. Formule minimaliste, atașate, prin accesul la claviaturile electronice ieftine, la un anumit sound. Pentru Timpuri Noi și Sarmalele Reci, ca și, într-o oarecare măsură, pentru grupurile hip-hop, este foarte important arealul acesta, aria aceasta cotidiană, microscopică, urbană, aproape neaccesată până atunci de popster-i. Când Azurul cântă despre Mona o anticipează, poate, pe Violeta, cea care duce găleata la gunoi într-o scenă nouăzecistă care poate fi, în egală măsură, optzecistă. „Noi, Sarmalele Reci, chiar avem un cântec care se numește «Adio, Mona», scris de Zoltan András și Mihai Iordache, în care pastișăm genul ăsta. În anii ‘80 Iordache mă făcuse atent la cântecul ăsta al Azurului, «Se mărită Mona». «Adio, Mona» evocă piesa aceea, dar, în același timp, e și o trimitere către muzica lui Pepe, latino-ul românesc, care era în mare vogă atunci. La Timpuri Noi e puțin mai paradoxală treaba, referințele lor la această cultură sunt mai degrabă arogante. Nu privesc așa-zisa dictatură a proletariatului cu ochi buni – gândește-te la Basca Abundenței, de exemplu. Sau: ne place să ne ducem în «Bordelul Mov», dar nici chiar așa! Pe «Helga» se vorbește despre manele, dar vine Helga, îl ia pe manelist de mânuță și-l mântuiește prin rock. Cred că Dan Iliescu a fost chinuit de muncitori. Timpuri Noi are și acum, în 2019, chestii care mai trag câte un șut în fund clasei muncitoare. Ea e distrusă, e terminată, dar pentru generația de rockeri bătrâni e un mic moment de satisfacție să-l mai plesnești pe maistrul care te-a chinuit cândva în fabrică. Gândește-te că, la un moment dat ei, cântau într-un club muncitoresc. Mergeam la ei la repetiții, la Aversa, o fabrică de pe lângă Obor, și era pe atunci moda muzicii turcești. Iar pentru petrecerile muncitorești Artan învăța cântece în limba turcă. Se adecva momentului. Exact ca lăutarii români, care învață texte englezești. Probabil că și așa ajung la «Adeline» după aia, trecând prin turcisme.”
Florin Dumitrescu își mai amintește ceva din anii ’90, un „album ciudat, bizar, numit Sfinxtambul, al formației Sfinx, cu o muzică conotată bine, cu un melos oriental rafinat, aș zice, care sfârșește prin a fi exprimat cu dispreț, poate chiar cu repulsie, ceea ce e un paradox: cum poți să cânți muzica asta fără să te bucuri de ea, ci să o denunți?”. Nimic neobișnuit, nu-i așa, pentru o decadă bântuită de fantasmele protoclasei mijlocii pentru Vest?
Sarmalele Reci au apărut dintr-o frustrare și o prietenie: „Mihai Iordache cânta ocazional cu Timpuri Noi. Eu și el aveam tot felul de idei și li le propuneam celor de la Timpuri Noi: «Hai să facem așa! Cum ar fi să spuneți și chestia asta?» Dar ei nu prea se uitau la noi pentru că aveau agenda lor, erau și mai mari decât noi… Și atunci ne-am zis: «Hai să ne facem noi trupa noastră și să dezvoltăm tot ce am gândit aici!» Acum e libertate, putem spune niște lucruri, putem să exagerăm, să ne distrăm, să uzăm de sloganistica de impact a punk-ului. Așa, ca la Dead Kennedys, ca la Sex Pistols… «Ilici Ilici Über Alles» este o aluzie la «California Über Alles». Eram, dacă mai este nevoie să o spun, înnebuniți după Dead Kennedys, după felul acelei trupe de a te termina dintr-un strigăt, după felul în care te putea face să crezi că acela este Marele Adevăr, care trebuie strigat în gura mare. Acum chiar puteam să spunem pe șleau că «Țara te vrea prost», că «Prostia (e) la putere», că «N-ai nimic pe sub tricou». Să strigăm și noi în gura mare niște adevăruri”.
Asta a fost o școală.
„Eram bun prieten cu Mihai Iordache. Suntem din aceeași generație, am fost colegi în liceu, îl frecventam – el avea discuri de jazz, avea muzici interesante, părinții lui erau parte din elita culturală a Bucureștiului, branșați la tot ce era cool. Cu Iordache am mers la Perpetuum Jazz, la Sala Radio, o serie de concerte foarte tari, cu multe momente de îndrăzneală produse de oameni ca Alexandru Andrieș, Aura Urziceanu, de Anca Parghel cântând în engleză, de cvintetul lui Dan Mândrilă și trioul lui Marius Pop, de câte un Tavitian mai zbuciumat și chiar cu niște texte mai scăpate de sub control din când în când. Mergeam și la concerte rock, dar rock-ul a ajuns să nu ne mai spună mare lucru la un moment dat.”
Asta a fost și ea o școală.
„Aveam modelul acțiunii directe. Iordache avea un stil componistic neconvențional. «Țara te vrea prost» are aerul unui cântec pionieresc, de imn vioi. Sarmalele Reci nu au fost Zob – ei erau niște punkiști ortodocși, mergeau pe linia punk-ului, aveau freze, insigne, au crezut în religia punk, pe noi ne interesa mesajul, el era punk-ul nostru. Noi am făcut Revoluția, noi am făcut Golaniada. În anii ‘90 am participat, am fost implicat politic, am scos ziar studențesc, am fost activ în zona de proteste. Asta m-a ajutat, pentru că așa s-a călit cetățeanul din mine. Anii ‘90 sunt foarte importanți pentru mine. Dar multe chestii de acolo s-au pregătit în anii ‘80. Mulți din cei care apreciază Grupul Divertis îi percep ca fiind un produs al anilor ‘90. Eu îi știu din anii ‘80, de la festivalurile de artă studențească, de la balurile Miss Boboc. Probabil că și ei m-au influențat, pentru genul ăla de umor caustic și absurd. Noi, Sarmalele, eram Gică Contra. Iubiți de anticomuniști, le dădeam și lor peste nas prin cântece precum «Blues-ul băiatului sărac». Avem chestii care astăzi se pot considera ca fiind de stânga, venind chiar din acea perioadă în care era imposibil să faci chestii declarat de stânga. Nouă ne plăcea să facem scandal și să punem probleme chiar și atunci când lumea era relaxată. Atunci când a ieșit Emil Constantinescu, de exemplu, chiar ne-am pus problema dacă să continuăm să fim virulenți. Ne luptasem atâta cu FSN-ul și cu Ion Iliescu, fuseserăm atacați în România Mare de celebrul Alcibiade, cu o amenințare destul de mafiotică… Până la urmă ne-am zis: hai să-i radem și pe ăștia. Atunci apare «Prostia la putere», continuăm pe ton critic.”
Și asta a fost o școală. Dar de ce să fie Nicu Ceaușescu președinte? „Este exact ce a spus Ada Milea ceva mai târziu, că Ceaușescu n-a murit. Dar pentru noi era mult prea patetic să spunem același lucru în perioada aceea, așa că ne-am gândit: cum ar spune Dead Kennedys asta? Urmașul lui Ceaușescu în mentalul colectiv era Iliescu. În context, Nicu Ceaușescu este un alias pentru Iliescu, de fapt. Era o lege atunci care nu te lăsa să spui ca acum «Muie X!» și «Muie Y» la concerte. Vali Sterian e un drăguț: «Măi dragă domnule, jos!». Așa a apărut și «Ilici, Ilici Uber Alles».”
După „Telefonul nu mai sună”, primul hit veritabil al Sarmalelor Reci, în 1999, Amedeo Bolohoi, liderul grupului Quartz, îi transmite un mesaj lui Florin Dumitrescu, mesaj plecat de la Marian Ionescu, liderul Direcției V: „Că ar vrea să fac texte pentru Direcția V. Era o chestie nouă pentru mine, o altfel de colaborare, o altfel de convenție. Atunci încep să mă ipostaziez, să-mi dau seama că pot fi și textier. Punct. Că nu e neapărată nevoie să propun doar revoluții, sloganuri, mesaje, ci să fiu profesionist, să fac și texte de dragoste. A fost un pas important, ieșind din zona de confort, către profesionalizare. Totuși, Sarmalele Reci, deși aveau o gândire de stânga, deși se ocupau de zona «umilă», a fost percepută ca fiind un produs elitist. Într-un fel ne convenea că vorbim elitelor despre păturile sărace, dar era și insatisfacția că nu ajungem la ele cu adevărat. (Lucru care se va rezolva mai încolo cu «Șpriț de vară», care ajunge să fie pusă chiar pe compilații de manele; o dată cu piesa asta intrăm în zona muzicii de petrecere.).”
„Superstar” este primul text scris pentru Direcția V, și el un hit al epocii. După care îi vine rândul megahitului, „Dacă ai ști”: „Aproape că-l ating pe Păunescu cu el! Este un cântec cântat de stadioane”. Direcția V are un stil foarte simplu și eficient, minimalist, pe care Florin Dumitrescu îi aseamănă celui al lui Bruce Springsteen: „Mi s-a părut că și textele trebuie să bată în direcția asta”.
Aici, ajuns în Paradisul pop, Florin Dumitrescu și-a găsit surse și în textierismul dinainte de 90. Și asta a fost o școală: „Am avut o perioadă în care am făcut mișto de chestiile astea. În «Violeta» vorbesc despre «mireasma dragostei». Dar mai pe urmă încep să revizitez și să revalorific acest textierism din deceniile anterioare. Îmi dau seama cât de greu era să treci textele de comisii, să ajungi la oamenii simpli. „Te aștept să vii”, text scris de Andreea Andrei, poate fi o capodoperă. Altfel, îmi plac textele lui Alexandru Mandy, scrise pentru piese cântate de Sergiu Cioiu sau Mihaela Mihai, sau Cornel Constantiniu, un fel de Aznavour local. În momentul în care am început să lucrez pentru Josef Kappl și Mircea Baniciu am reluat momentele Șerban Foarță – Andrei Ujică (Phoenix) și Dan Verona (Baniciu). Scriind pentru ei, am momente în care-mi spun că trebuie să continui un filon, prin aluzii sau printr-un update fictiv al lui în acest moment. Am procesat toate legendele legate de aceste momente cu curiozitatea cercetătorului. La bătrânețe am devenit, iată, discipol. Am început ca rebel și frondist, iar către sfârșitul carierei devin ucenic.”
Și asta e o școală. Una care, din nefericire, nu o duce bine: „Textierul, astăzi, nu mai există ca atare. Pe vremea comunismului primeai niște bani și trăiai bine, era bine delimitată profesiunea asta. Există textieri-staruri, tandemuri importante, ca Romeo Iorgulescu și Angel Grigoriu ș.a.m.d. Pe de o parte trebuia să navighezi corect ideologic, pe linie, dar pe de altă parte aveai un confort. Autorii trăiau bine. Astăzi banii sunt puțini și se împart drastic. Meseria de textier nu prea mai există. Cine e producător, este și compozitor, și textier. Dacă nu se pricepe, îi dă vocalistului/vocalistei să scrie textul. De fapt, puțini sunt cei care conștientizează importanța textului, de aceea ajungi să fii rar sunat de cineva pentru a-ți cere contribuția. Drepturile de autor provin din difuzările de pe radio și TV și din numărul unităților vândute. Care unități nu prea se mai vând, pentru că aproape totul se piratează. Sunt puțini textieri, există un reviriment, o conștientizare a făcătorilor de muzică asupra importanței textului și asupra cântatului în limba română, dar meseria de-abia mai pâlpâie”.