de Ileana Negrea
Mad Pride începea în 1993 ca o revoltă a persoanelor cu istoric de suferințe psihice care locuiau cu chirie în Parkdale, Toronto, în fața prejudecăților comunității locale.
Mad Pride România începe ca reacție la insistențele presei de a îl scoate nebun, „altfel”, mai puțin om, exotic şi diferit, „celălalt”, pe criminalul din Caracal, şi la modul în care sunt prezentate omorurile de la Săpoca; ca reacție la condițiile din spitalele de psihiatrie; ca reacție la poveştile personale pe care le-am aflat în ultimele 21 de luni.
Pentru că Mad Pride România începe, de fapt, în seara zilei de 23 ianuarie 2018, când, după câteva săptămâni de nesomn, tremurând şi hipervolubilă, am intrat cu un carnețel doldora de simptome în cabinetul unei psihiatrie, carnețel din care nu am citit nimic, i-am descris doar ceea ce ştiam deja (de pe Internet şi de la prietenii studenți la medicină) că este tulburarea bipolară, am aşteptat să-mi confirme, am plecat de acolo uşurată: în sfârşit suferința mea avea avizul unui profesionist.
(De ce suferințe şi nu boli? Pentru că ne-am săturat de patologizare şi pentru că psihologul meu, atunci când l-am întrebat dacă am (şi) borderline mi-a spus că eu nu sunt un diagnostic, ci un om aflat în suferință, chestie cu care am rezonat imens şi care mi-a modificat de atunci discursul.)
A urmat un şir lung de căutări – cine sunt, de unde vin, care sunt oamenii mei, frații şi surorile, tovarăşii de drum, unde îmi este comunitatea: aiurea, pe marele Internet, necoagulată încă, fiecare ascuns în browserul său, timid şi mic şi singur.
Am început să scriu şi să vorbesc pe unde apucam despre ce mi se întâmplă. Un prieten vechi a prins curaj să-mi spună că şi el merge la psihiatrie de nouă ani deja, că a agonisit o ditamai colecția de diagnostice, că sunt prima persoană căreia îi povesteşte. Am simțit drag de el şi o nețărmurită furie față de lumea asta în care ne e teamă să fim out, în care trebuie să ne ascundem. Activista din mine s-a simțit validată să continue să strige şi să scrie: băgați-ne în seamă, nu în spitale, priviți-ne în ochi, şi noi existăm, auziți-ne, citiți-ne, întrebați-ne, nu ne mai țineți la distanță de un braț, puneți-ni-l după gât, sărutați-ne, nu ducem o luptă străină de a voastră, oprimați şi însetați de dreptate, traumatizați şi obosiți şi plăpânzi.
Este greu să lupți pentru o suferință invizibilă? Să fii crezută, să nu fii luată în râs, să fii ascultată, înțeleasă? Este greu să auzi la fiecare pas că eşti „dusă” şi când vine vorba de ajutor să nu îl primeşti? Să ți se tot zică să îți dai singură un şut în fund, să fii optimistă, să te aduni, să te scuturi – de parcă ai fi o față de masă plină de firimituri? Voi ce credeți? Era o luptă nouă, dar una pe care am mai dus-o ca femeie şi ca persoană queer, ca trăitoare la limita de sus a sărăciei.
Una din marile dezamăgiri a fost să tot aud „nebun”, „nebună” ca termen de batjocură, ca umilință, în cercurile de stânga. I-am dedicat poezii, manifeste, am tras-o de urechi, i-am şoptit rugăminți în ele, i-am mângâiat tandru obrazul şi am plesnit-o peste degete. Stânga mea, de ce mă urăşti? De ce mă desconsideri? De ce sunt baubaul din visele tale? De ce poți accepta orice până la mine? De ce nu am loc în corectitudinea ta politică? De ce asta e ultima redută de cucerit – un loc lângă tine la masă, tu care îi alini şi raliezi pe toți, dar te dezici de mine?
Am început să visez la un loc al meu, care nu există, pe care aş vrea să mi-l fac singură. O, Arcadia! Unde nebunii aleargă liberi. Unde aceştia nu (mai) sunt nebuni, monştri, căpcăuni, ciclopi, aspide. Unde omul este om şi boala, suferință. Unde dacă eşti în criză, primeşti ajutor de la cei deopotrivă cu tine. Unde peer support nu e doar un termen pe care nu ştiu să-l traduc din engleză.
Am început din egoism, din disperare. Eu, eu, eu. Dar sunt anxioasă, mi-a fost mereu mai greu să fac ceva pentru mine decât pentru alții. Aşa că a fost nevoie să găsesc doi-trei oameni la fel, pe care să vreau să-i ajut, să creez locul ăsta.
Într-o lume ideală, el ar fi real, ar avea casă şi curte şi multe pisici. Într-o lume virtuală, el este online, e tot magic şi îmbietor şi poartă numele de Cuibuşor (de nebunii).
Cuibuşor a strâns în jurul lui cea mai diversă, empatică, frumoasă comunitate, depăşindu-mi cu mult aşteptările. Am legat prietenii în viața de zi cu zi, ne-am devirtualizat la picnicuri, ne-am chemat una pe cealaltă în ceasuri de răscruce şi am înfruntat teribilul ținându-ne de mână. Am râs, ne-am încurajat, ne-am fost aproape.
Şi atunci când ideea unui Mad Pride românesc s-a copt suficient şi a căzut de pe a mea cracă, multe au fost cele care au sărit să dea o mână de ajutor.
Aflasem de Mad Pride de pe siteuri anarhiste. Îmi doream ca într-o zi cineva să organizeze unul şi eu să am posibilitatea de a da o mână de ajutor.
Când am propus, la mijlocul lui august, să facem unul în octombrie, părea o toană, o bizarerie. Cum să faci atâtea evenimente într-un timp atât de scurt, cum să creezi un festival din nimic, într-un climat, socoteam noi, nefavorabil?
Eram patru oameni în nucleul de organizare şi enşpe idei.
Încet-încet, cu ajutorul aliaților, cu sugestiile celor de pe Cuibuşor, Mad Pride-ul a prins contur, carne, suflu. A început a umbla printre noi.
Ne-au ajutat, de la distanță, cu inspirație, promovare şi încurajări şi organizatorii Mad Pride din alte țări (ca notă diversă, cu toții bărbați – al nostru trebuie să fie singurul sau printre puținele pride-uri organizate exclusiv de persoane de gen feminin şi nonbinare).
Ce este greu când vine vorba de activism mad este că toate suntem afectate de propriile suferințe şi la cheremul lor. Ne trebuie pauze, stop joc, acum avem grijă de una din noi, noi primele, solidaritate înainte de toate, proiectele pe locul doi. O lecție. Urmează altele: vorbitul în public, organizarea unei manifestații, vulnerabilizarea într-o bibliotecă vie şi ca martore-supraviețuitoare/utilizatoare conştiente ale psihiatriei.
Istoria Mad Pride este o istorie a experimentelor şi torturii, a internărilor involuntare (detenții), a supramedicării empirice şi fără explicații, a lipsei dialogului şi a negocierii. Dar istoria Mad Pride este şi istoria revendicării, a mândriei, a autodeterminării, a curajului.
Vă invităm alături de noi în săptămâna 6-12 octombrie, să ne cunoaşteți şi să ne susțineți, indiferent şi mai ales ținând seama, intersecțional vorbind, de comunitățile din care faceți parte. Aceeaşi luptă, aceeaşi mândrie!