de grupul h.arta
Am trimis o traducere în limba franceză a acestui e-mail pe adresa Partidului Comunist Francez, cât și pe adresa spațiului din Place du Colonel Fabien, pe data de 16 iulie 2019. Până în momentul prezent nu am primit un răspuns.
Bună ziua,
În februarie 2019, la sediul dumneavoastră din Paris, din Place du Colonel Fabien, a avut loc expoziția „Ex-East. Povești trecute și recente ale avangărzilor românești”, curatoriată de Ami Barak și organizată de Fundația Art Encounters din Timișoara. Pentru că am fost intrigate de decizia dumneavoastră de a găzdui această expoziție, am dori să aflăm poziția dumneavoastră față de acest eveniment.
Poziția din care vă scriem noi este aceea a unui grup de artiste feministe din Timișoara, România, care suntem profund interesate de felul în care istoria noastră recentă este re-interpretată și re-scrisă de către capital. Memoria comunismului și felul în care ștergerea oricărui potențial emancipator pe care perioada de dinainte de 1989 l-a avut în România sunt subiecte extrem de actuale cu reverberații foarte serioase în toate aspectele societății noastre și bineînțeles că arta și cultura joacă un rol important în construcția unei istorii conform căreia comunismul a fost doar „întuneric” și „teroare”, într-un contrast foarte clar cu vremurile de „libertate” pe care le trăim acum. Această „libertate” este legată și de reîntoarcerea la vremurile de dinainte de comunism, văzute ca o perioadă de glorie, chiar dacă acele timpuri au culminat cu Holocaustul evreilor și romilor din România. Bineînțeles că acest fenomen de ștergere și re-construcție a trecutului nu este specific doar țării noastre și prezentarea „pericolului” comunismului într-o lume în care, dimpotrivă, asistăm la o terifiantă creștere a extremismului de dreapta, este o realitate globală. Tocmai din această perspectivă comună a contextelor noastre, în care stânga este continuu discreditată tocmai prin prisma „eșecului” comunismului din fostul bloc estic, am dori să discutăm cu dumneavoastră despre această expoziție.
Citind despre expoziție în anunțurile din presă și urmărind declarațiile curatorului, am aflat că ideea expoziției a fost să selecteze artiști români moderni și contemporani care au o recunoaștere internațională. Într-un interviu acordat de Ami Barak jurnalistului Vasile Damian pentru Radio France International România (1), curatorul spune că ceea ce l-a interesat în ceea ce privește această expoziție a fost să aducă în conștiința publicului francez faptul că nume importante din istoria artei moderne precum Constantin Brâncuși sau Marcel Iancu au fost, de fapt, români. De asemenea, își propune să arate că artiști români moderni și contemporani, cu o recunoaștere internațională (această recunoaștere fiind un criteriu de selecție în expoziție) au în comun ceva care le definește naționalitatea (nu se clarifică în interviu în ce constă această definire). Prima întrebare pe care ne-am pus-o ascultând interviul a fost legată de faptul că tocmai cele două componente – apartenența națională cu tonul „excepționalismului românesc” pe care o ia în acest context și recunoașterea pieței de artă – sunt în contrast cu o vedere internaționalistă și care se opune artei ca marfă și legitimare a capitalului, vedere pe care o asociem cu locația unde a avut loc expoziția.
În privința locației, care ni se pare a fi cheia acestei expoziții, jurnalistul a formulat întrebarea despre decizia curatorului Ami Barak și a organizatorului Ovidiu Șandor în privința sediului dumneavoastră, numind spațiul „un loc mitic și suprarealist”. Curatorul Ami Barak spune că în Paris este dificil să găsești un loc de peste o mie de metri pătrați care să nu fie extrem de scump. „Partidul are nevoie de bani, nu mai este ce era”, spune el în interviu. De asemenea, Ami Barak pomenește despre o prezentare de modă pe care a avut-o Prada la sediul dumneavoastră, prezentare care a fost foarte vizibilă în presă. Mai vorbește, de asemenea, despre interesul turistic pe care îl are sediul dumneavoastră. În acest fel, alegerea presupune o dublă exotizare: exotizarea comunismului, sediul dumneavoastră fiind văzut ca un loc pe care turiștii și-ar dori să-l viziteze ca pe o relicvă a trecutului și exotizarea artiștilor și artistelor din expoziție, care sunt definite prin nedefinibilul „specific românesc”. Vorbind despre locația expoziției, Ovidiu Șandor, președintele Fundației Art Encounters, spune că locul are o valoare estetică prin arhitectura clădirii, dar este și sediul Partidului Comunist Francez, și, deși nu elaborează asupra acestui fapt, i se aude în voce un început de râs.
Ne-am întrebat ce înseamnă pentru organizatori și pentru publicul din România alegerea sediului Partidului Comunist Francez ca locație pentru această expoziție. Ovidiu Șandor spune că multe dintre lucrările expuse au fost parte din bienala Art Encounters pe care acesta a înființat-o în Timișoara. Mulți dintre artiștii incluși în expoziție sunt nume pe care Ovidiu Șandor le colecționează și a căror valoare pe piața de artă este direct interesat să o crească. Ne-am întrebat de ce un antreprenor care construiește clădiri de birouri și ansambluri rezidențiale exclusiviste pe terenuri de pe care au fost demolate foste fabrici din perioada comunistă (fabrici falimentate artificial în perioada de tranziție, fabrici de unde au fost concediate/ți mii de muncitoare/muncitori) ar fi interesat să fie asociat cu numele Partidului Comunist? Ce aură „mitică și suprarealistă” își dorește cu această asociere? Să își aroge un aer de legitimitate față de intelectualele și intelectualii care ar putea aprecia această asociere dintre artă și ideile de stânga pe care locația le presupune? Sau, dimpotrivă, să șocheze burghezii?
În prezent, în România, demonizarea comunismului este un fenomen care traversează tot spectrul politic. Deși, la nivelul oamenilor obișnuiți, a adevăraților perdanți ai revoluției din 1989, este din ce în ce mai vizibilă conștiința a ceea ce s-a pierdut – a unei siguranțe și demnități a vieții, care, deși imperfecte în practică, erau totuși mult mai reale decât ceea ce oferă prezentul -, la nivelul discursurilor publice, comunismul este în continuare descris ca o sursă a tuturor neajunsurilor prezentului. „Moștenirea comunistă” este văzută ca fiind sursa corupției, sărăciei, problemelor din sistemul de educație și sănătate, etc., în pofida oricărei logici care arată că tocmai un sistem care pune profitul înaintea vieții determină aceste probleme. În cadrul unor proteste ample ale opoziției față de actuala guvernare (care, în mare parte, se împărtășește din aceeași adorație față de capital pe care au avut-o toate guvernările de după 1989, dar care s-a folosit de un ton populist în alegeri, adresându-se și păturilor mai sărace) termenul de „ciuma roșie” a fost folosit extrem de intens pentru a desemna partidul de la guvernare, fără niciun fel de îngrijorare față de originea fascistă a acestei sintagme.
În acest context, o fundație care operează din inima capitalului își propune să facă o expoziție cu „specific național” care să consolideze și să crească pe piața de artă valoarea unora dintre lucrările pe care le deține. În același timp, o astfel de expoziție creează interes și rumoare în spațiul românesc anti-comunist, trezește zâmbete ironice față de această asociere șocantă, față de spațiul „fabulos” al sediului dumneavoastră. Pentru organizatori, alegerea locației este un gest ironic, un fel de joc intelectual, cât și un mod pragmatic declarat de a atrage atenția asupra expoziției, în contextul în care fundația nu poate încă să-și permită să plătească pentru o locație mai scumpă. Dar, am dori să vă întrebăm care a fost motivul dumneavoastră pentru a găzdui această expoziție? Am dori să publicăm această scrisoare, cât și, cu acordul dumneavoastră, răspunsul pe care ni l-ați acorda, în această publicație: http://reteauacritica.artapolitica.ro/
Așteptând cu mult interes răspunsul dumneavoastră,
grupul h.arta
poza: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/fr/6/6b/Siege_pcf_place_coloniel_fabien.jpg