de Roland Ibold
Film still: Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari
Filme românești despre Shoah și Porajmos pe teritoriul României în perioada 1938-1944(1) sunt la fel de rare ca și eforturile pentru recunoaşterea acestor crime în prezent. Totuși, în ultimii ani, s-au făcut din ce în ce mai multe filme, care sunt dedicate recunoașterii victimelor, dar și a responsabilității istorice a statului român. În acest articol (partea I şi II), vom prezenta și discuta o mare parte dintre filmele produse în ultimii 30 de ani care au ca temă persecutarea și asasinarea evreilor și romilor – comise de către armata și jandarmeria română, dar și de către legionari, alături de germani, colaboratorii lor în Holocaust. Scopul articolului este, pe de o parte, să demonstreze cum aceste proiecte cineaste încercau să intervină în dezbaterea politico-istorică a momentului, iar pe de altă parte să arate care erau limitele acestor intervenții la data producției filmelor. Articolul are la bază proiectul de cercetare „Politici ale recunoaşterii: Amintirea filmică a Holocaustului și Porajmosului în România și Republica Moldova după 1990 dintr-o perspectivă comparativă“ (Humboldt-Universität Berlin). În cadrul acestei cercetări, Roland Ibold a luat interviuri regizorilor filmelor, a organizat proiecții de film, seminarii și dezbateri în București și Berlin.
Complexul Antonescu
Primul film produs după 1990, și cu siguranță unul dintre cele mai cunoscute filme cu tematica Holocaustului în România poate fi considerat „Începutul Adevărului/ Oglinda“. Cu siguranță, celor care citesc le este cunoscut acest omagiu adus mareșalului Ion Antonescu. Dacă nu vă este cunoscut, ar merita să vă întrebaţi părinții. Deja în perioada de dinainte de „revoluția“ din 1989, regizorul Nicolaescu a pus în scenă „eroii“ istoriei naționale române. După Decebal, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, artistul se dedică din anul 1994, urmând trendul timpurilor noi, militaristului, dictatorului și adeptului purității de neam Ion Antonescu. Partenerul politic al Gărzii de Fier și al fasciștilor germani devine în fața camerei lui Nicolaescu un intelectual, un patriot elegant. Sub comanda lui Antonescu, soldați și jandarmi români au asasinat aproximativ 250000 de evrei, peste 12000 de romi/e și, des uitat în timpurile consensului rusofob de astăzi, nenumărați alți „dușmani“ civili din Basarabia și Uniunea Sovietică; în plus, Antonescu a trimis câteva mii de soldați, adesea şi în mod eronat văzuți ca eroi, la moarte la Stalingrad. Dar portretul acestui criminal în masă este „spălat“ de orice indicii despre impactul asupra vieţii comunităţilor evreieşti din vreme(2), sfidând analizele istorice. Evreii și romii din România, Basarabia, Ucraina și Rusia, care au fost urmăriți și asasinați, pur și simplu nu există în acest portret. Astfel, filmul nicolescian, cu al său negaționism practic-implicit al Holocaustului, devine primul film despre Holocaust din România postdecembristă, foarte caracteristic dezbaterii istorico-politice a momentului.
Dacă vrem să vorbim despre Holocaustul din România, nu putem trece cu vederea trecutul fascist și figura-simbol Antonescu. Cel mai recent și de succes film al lui Radu Jude „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) face referință la acest personaj, încă direct din titlul-citat. De asemenea filmul citează „Începutul Adevărului/ Oglinda“ ca și narațiune opusă: Antonescu nicolaescian apare pe ecran cu pledoaria finală din procesul crimelor de război din 1946 în emisiunea actuală de televiziune a Marianei Marin: „… sunt mândru că am făcut parte dintr-o nație cu dublă ascendență romană și dacă. Am luptat în două războie pentru gloria ta!…“. Mai bine și mai scurt nu poate fi rezumat constructul identitar național de după 1990. Jude o trimite în cursă pe Mariana ca regizoare a unui experiment de actorie împotriva cultului antonescian. Actori amatori vor reînscena, în spațiul public, în centrul Bucureștiului, pogromul armatei române din 1941 din Odesa, când au fost ucişi 23000 de locuitori evrei. Probele de film pline de conflicte (și de istorie) din Muzeul Militar, cearta cu funcționarul local din primăria Movila în legătură cu conținutul și finanțarea filmului și, într-un final, reînscenarea publică a asasinului tocmai în fața Palatului Regal (unde publicul huiduie luptătorii sovietici, însă ovaționează trupele germane și române și rămâne fascinat în fața crimei înscenate față de evrei) sunt pilonii acțiunii din filmul lui Jude. Într-un final, Mariana rămâne singură cu dorința ei de conștientizare și cu șocul de după dezastrul premierei. Jude confruntă publicul românesc, la fel ca în filmul premergător „Țara moartă“, cu trecutul antisemit ucigaș și cu indiferența unei majorități a societății față de acest trecut. El integrează contradiscursul intelectualist din ultimii ani (concentrat pe literatură, documente, date) în filmul său și o lasă pe Mariana, care se prezintă ca fiind român-ortodoxă, să atace Biserica Ortodoxă Română, ca fiind „antisemită, antonesciană, ceaușistă, psdistă, pnlistă, homofobă, română“. Însă ea face doar parte dintr-un mic cerc de prieteni intelectual-artistici, elitişti, care par detașați de restul societății.
Confruntarea cu narațiunea istorică dominantă
Și mai deconectat de realitatea socială actuală pare Florin Iepan cu al său film documentar „Odesa“, proiect încheiat în 2013. Și el are ca temă pogromul din 1941 și recunoașterea acestuia în România contemporană. În acest scop, îl invită pe ultimul supraviețuitor al pogromului încă în viaţă, Michail Zaslavski, la București și vizitează împreună cu acesta personalităţi politice cunoscute, precum fostul președinte al României Emil Constantinescu, pentru a revendica o scuză pentru cele petrecute – în zadar! Nefiind luat în serios, Iepan arată superficialitatea și aroganța cu care elita se debarasează de acest capitol obositor a istoriei României. Este revoltător câtor situaţii de umilire trebuie să facă faţă supraviețuitorului de 87 de ani. Pentru cel care a facut călătoria în țara făptașilor împreună cu o speranță, această experianță a fost un șoc, după cum relatează angajaţii Muzeului Evreiesc din Odesa.
Sar în ochi asemănările dintre cele două proiecte de film ale lui Iepan, respectiv Jude: elementul provocator față de societatea majoritară, care nu reprezintă descendenți ai victimelor; ilustrarea refuzului de a recunoaşte aceste aspecte ale istoriei, ca situaţie dominantă; tema Odesa, a cărei cucerire rapidă în 1941, precum și administrație românească post-cucerire, sunt văzute predominant ca simbol al victoriei și al civilizării estului comunist. Totuși, Odesa fiind percepută ca îndepărtată spațial și temporal, în ciuda brutalității crimei în masă, istoria cuceririi ei dispare complet în spatele narațiunilor despre spaima legată de Armata Roșie invadând România; confruntarea cu figura-simbol Antonescu: Iepan, jurnalist timișorean, a fost angajat în 2006 pentru investigații despre „Conducător“ pentru emisiunea tv „Mari Români“ și abia astfel a aflat despre politica ucigașă a acestuia, ceea ce l-a motivat să facă filmul; referințe la „opera“ nicolaesciană, care a format imaginea „Conducătorului“ în anii ’90: Iepan l-a vizitat pe regizorul Nicolaescu, între timp afectat de bătrâneţe, pe care l-a confruntat cu negarea evidentă a crimelor lui Antonescu(3); negocierea publică a istoriei: Iepan a integrat filmul său ca „work in progres“ în festivalul de film One Word Romania 2011 și a condiționat finalizarea acestuia de participarea publicului, ca locțiitor al societății. Deși s-a ajuns la o discuție vie despre politici ale memoriei și istorie naționale, filmul nu a apărut în cinematografe, spre deosebire de filmul lui Jude. În timp ce Radu Jude a fost invitat la dezbateri controversate la televiziune, TVR a realizat doar un reportaj de 5 minute despre filmul lui Florin Iepan. În schimb, Iepan a relatat cum ulterior cu greu a mai primit proiecte ca jurnalist.
Dar proiectul lui Iepan și filmele lui Jude nu sunt primele filme care au încercat să intervină în narativele istorice dominante. Radu Gabrea prezenta în filmul „Călătoriile lui Gruber“ din 2008 experiențele jurnalistului de război Curzio Malaparte, din timpul pogromului de la Iași din 1941. Având relații bune cu armata română și germană, Malaparte, aflat în căutarea doctorului evreu Josef Gruber, devine martorul actelor de violență împotriva populației evreiești a orașului. Personajul principal rămâne însă un martor șovăitor, preocupat mai ales de sine însuși. Gabrea ne arată toate aspectele crunte ale pogromului, însă din perspectiva străinului. Noi spectatorii_spectatoarele nu suntem îndemnate/ţi să ne punem în poziţia populaţiei evreiești (decât doar parțial în cazul doctorului Gruber), cu atât mai puțin să empatizăm cu un personaj principal, care s-ar revolta. În acest film, evreii din Iași rămân în roluri de victimă. Alături de Malaparte, un căpitan german și un consul italian sunt prezentați ca fiind șarmanți, calculați, organizați și civilizați, pe când militarii și polițiștii români sunt prezentați ca fiind butucănoși, brutali, haotici. Aceasta corespunde stereotipizărilor istorice și actuale, și servește complexului auto-colonizator de a nu fi (încă) modern, de a nu fi (încă) neo-european, de a nu fi (încă) normal. Din același complex face parte sloganul electoral de succes, dar atât de lipsit de conținut al președintelui Iohannis „Pentru o Românie normală“.
În continuare, trebuie vorbit despre specificul exceselor de violență antisemite ale trupelor române (4), dar trebuie gândite în relație cu teroarea și crima în masă germane, sistematice! Campania spre Moscova a fost un proiect de parteneriat germano-român, însă partenerii acestei relații nu aveau nicidecum același statut. Astăzi, crimele brutale de pe străzile Iașului de la final de iunie 1941, execuțiile de la sediul poliției, trenurile morții care traversau câmpiile în plină caniculă, gropile comune, ș.a.m.d. sunt în mare măsură cercetate: simultan cu invazia asupra Uniunii Sovietice, pogromul pregătea trupele germane și române pentru ceea ce urmau să facă acolo în continuare. Astfel, în paralel cu invazia asupra Uniunii Sovietice, aveau loc Pogromul de la Lvov/Lviv (Ucraina de azi) şi Pogromul de la Iaşi. Acesta este primul masacru asupra evreilor sistematic organizat și executat de către servicii secrete (SSI și Abwehr/Wehrmacht), armata germană și română, poliția, căile ferate, legionari eliberați din închisori în acest scop, cu participarea unei părţi din populaţia locală. Aproximativ 15000 de persoane au fost ucise între 29 iunie și 6 iulie 1941, nu pe ascuns, ci în văzul tuturor locuitorilor Iaşiului.
În anii de după război, în România au existat publicații despre pogromul de la Iaşi. Era amintit în manuale școlare și la Iași era singurul monument oficial dedicat victimelor Shoah din România (în rest nu aminteau decât plăcuțe memoriale în cimitirele evreiești). Totuși nu poate fi vorba de eforturi cuprinzătoare de recunoaştere activă şi asumare profundă în perioada de după 1948 (5). Iar ofițerii care au fost traşi la răspundere în procesele crimelor de război din 1946 au fost reabilitați parțial în anii ’90 (6).
(1) Legile antisemite ale guvernului Cuza-Goga din 1938 reprezintă începutul persecuţiei evreilor de către statul român. (2) David Schwartz, într-o dezbatere cu public care a avut loc după prezentarea filmului „Valea plângerii“ la Teatru Evreiesc de Stat din Bucureşti, pe 17.4.2018. (3) Ca replică, Nicolaescu, înțelegând noul trend neoliberal și înțelegându-se pe sine ca patriarh al filmului românesc, îi propune să încerce cu producători de la Hollywood acest „material Odessa“, care totuși promite succes financiar. (4) Bine documentate de Simon Giessbühler, Iulie însângerat. România și Holocaustul din vara lui 1941, Institutul Naţional pentru studierea Holocaustului din România, 2015 (5) Există un film din perioada socialistă care arată antisemitismul şi teroarea Gărzii de Fier: Actorul şi Sălbaticii de Manole Marcu, 1974. Filmul este de văzut şi de discutat critic. Vezi şi: Valentina Glajar, Framing the Silence: The Romanian Jewish and Romani Holocaust in Filmic Representations, in Local history, transnational memory in the Romanian Holocaust, ed. Glajar, Teodorescu, 225-249. Palgrave Macmillan, 2016. (6) De exemplu, în anul 1997, ofiţerii Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu. Vezi: Roni Stauber, Collaboration with the Nazis. Public Discourse after the Holocaust, Routledge, 2010; Petru Clej, Tribunalul Poporului – instrument sovietic sau instant de justiţie? Interviu cu Radu Ioanid, radio RFI, 14 8.2017, www.rfi.ro/justitie-97116-tribunalul-poporului-instrument-sovietic-sau-instanta-de-justitie