de Petro Ionescu
„An Almost Political Diary”, de Lucia Mărneanu
Dacă ideea de „diary”- „jurnal” presupune ceva foarte intim și personal, ceva ce nu trebuie arătat nimănui, atunci ideea de „politic” implică ceva ce privește pe toată lumea, ceva public. Ce e important în propunerea de titlu a acestei cărți este că se compune din alăturarea acestor cuvinte ale căror sensuri se opun, dar enunță, de fapt, un slogan feminist datând din anii 1970: „the personal is political”. Însă autoarea Lucia Mărneanu pare că nu vrea să își asume până la capăt acest statement sau de fapt, lansează și o notă de umor cu care trebuie citit/privit/interpretat acest jurnal.
Lansat la Cluj, în 14 septembrie 2019, la Bookstory Librărie independentă, „An almost political diary” al Luciei Mărneanu este descris ca un colaj grafic care conține observații din ultimii ani pe diferite teme: maternitate, imperialism, imageria capitalismului, corectitudine politică, marginalizare și martirizare, cenzură și autocenzură, anti-heteronormativitate, precaritate. Prin abordarea acestor teme jurnalul confirmă că planul personal nu poate rămâne neafectat de ceea ce se întâmplă la nivel global și că influența se simte chiar și în aceste observații manifestate inițial ca niște mâzgălituri pe marginea unor agende. Acel „almost” = „aproape” din titlu poate fi interpretat ca o mică ezitare, dar urmărind jurnalul Luciei, se poate observa cum partea de vulnerabilizare, de intim e extrem de prezentă – autoarea se expune foarte mult prin ce desenează/scrie acolo, iar partea politică e la fel. Pentru că prin schițele reprezentate și parcă aruncate uneori la întâmplare, se conturează de fapt un context politic actual, puternic cu care autoarea intră în conflict.
Pe lângă asta, titlul nu se rezumă doar la atât, ci mai are și un fel de notă de subsol. Asocierea dintre titlu și coperta cărții creează din nou un raport direct cu societatea, prin acel stick-man, cu o bulă de dialog, ca în desene animate, care se întreabă dacă lumea e sinucigașă. Una din explicațiile posibile ar fi în strânsă legătură cu contextul prezent: Lucia ancorează foarte clar jurnalul ei în prezentul imediat, în acest „acum” care amenință cu o foarte apropiată apocalipsă pe care singuri ne-am creat-o, cu acest colaps ecologic care e în plină desfășurare.
Pentru cine nu e familiarizat cu artista Lucia Mărneanu, ar trebui menționat că munca ei artistică e foarte extinsă și interdisciplinară. Pe lângă faptul că e artistă vizuală, Lucia e și actriță și performeriță, pictează pereți sub numele de Dunga, iar uneori se mai ocupă și de scenografie. Stabilită la Cluj, Lucia este absolventă a secției de Grafică a UAD Cluj și a Facultății de Teatru și Film, specializare Actorie, a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, iar ce realizează prin acest jurnal este un colaj care cuprinde un pic din toate. Zic asta pentru că m-am bucurat să revăd printre primele pagini ale jurnalului poemul din spectacolul „Parallel”. Spectacolul a fost regizat în 2013 de Sinko Ferenc și Leta Popescu, în care Lucia Mărneanu și Kata Boldoki-Halmen performează, având la bază propriile lor experiențe legate de corp și identitate sexuală. Pentru acest spectacol, Lucia a câștigat, împreună cu Leta Popescu, premiul Uniter în 2014, pentru debut.
Revenind la poem, prin includerea lui în carte și prin titlul pe care l-a ales pentru poem, The heretical gay song, Lucia realizează ceea ce s-ar numi scriere performativă: o dată prin faptul că îl numește cântec/song – muzica are o calitate performativă în sine, – apoi prin asumarea clară a unei identități – gay și încă o dată prin faptul că îl definește ca fiind contrar unor norme – eretic/heretical și devine astfel un manifest, o acțiune directă și prin felul în care e scris/desenat. Conținutul poemului ilustrează un întreg univers de căutare a unei identități, de descoperire a corpului și de confruntare cu repere normative: „But can a body heal of its own soul, can it? Our father who art in heaven, can it? Our mother who art in kitchen, can it?” (traducere: „Dar poate un corp să se vindece de propriul suflet, se poate? Tatăl nostru care ești în ceruri, se poate? Mama noastră care ești în bucătărie, se poate?”)
De fapt, întreg jurnalul Luciei are această funcție performativă, pentru că textele incluse aici capătă forme, devin imagini, iau formă de dialog sau monolog și sunt potențate de contextul/decorul creat prin partea de desene propriu-zise. Jurnalul se deschide cu harta foarte tehnică a unui inimi cu o graniță albastră de protecție, urmată apoi de un alt desen/text numit „Autobiografitti”, semn că ce urmează e un conținut personal de care autoarea a reușit să se detașeze. Doar așa ar fi putut să își publice acest jurnal grafic. A treia pagină funcționează ca un scurt CV desenat, o pagină de prezentare a unei persoane non-binare cu sâni și cu un penis suspendat între picioare care se definește ca fiind albă, esteuropeană, ortodoxă și lesbiană. La picioarele acestei persoane se află cuvântul „privilegiu” răsturnat, scris cu susul în jos. Lucia setează un cadru complex de apartenență pentru cine urmează să se dezvăluie în paginile acestui jurnal și enunță și filtrele prin care această persoană își traduce realitatea.
De precizat că acest jurnal este scris în întregime în limba engleză, lucru justificat de faptul că perioada în care au fost realizate aceste schițe, mâzgâlituri de pe marginea agendelor, cum le numește Lucia, a fost o perioadă în care autoarea se afla într-o altă țară, folosind mai mult limba engleză. Dincolo de asta, depărtarea de limba maternă conferă și un soi de protecție, un efect de distanțare/detașare posibilă prin exprimarea unor lucruri sensibile în limba engleză.
Desenele au fost selectate din materialul adunat timp de aproximativ 3 ani (2014-2017), iar prin intermediul lor putem observa/retrăi diferite faze istorice sau evenimente marcante, fie pe plan global, fie pe plan național. Unele pagini au calitatea de a te trimite în trecutul recent și de a-ți aminti de criza refugiaților, de războaiele din Siria, de Charlie Hebdo, de post-adevăr, colonialism, protecția datelor în mediul online, criza Facebook, de Coaliția pentru familie, de corpurile femeilor care aparțin statului și bisericii, de protestele feministe sau de protestele anti-avort, de gay-pride, de #Rezist din România. Foarte esențializat, Lucia trece prin aceste momente (unele sunt recurente) și ne schițează o istorie ilustrată a ultimilor trei ani cu momentele-cheie sau cel puțin cele care au avut impact asupra ei, păstrate ulterior și în acest jurnal.
Jurnalul are o componentă de teatralitate destul de pregnantă. Paginile sunt populate de niște personaje recurente care comentează mereu contextele, au un scurt dialog și sunt de multe ori ascunse într-un colț de pagină: niște stick-men, la fel ca cel de pe copertă, care schimbă mereu perspectiva și care reprezintă o voce critică: când naivă, când acidă. Prin prezența acestor „personaje” putem identifica o continuitate a jurnalului, prin intermediul lor pătrundem în multitudinea de informații la care a avut acces autoarea sau la care suntem și noi supuși. Există și o dimensiune care critică volumul de informații cu care suntem bombardați în permanență. Nu întâmplător anumite pagini sunt extrem de încărcate și greu de urmărit, cu desene mici sau texte scrise foarte mărunt, contrapunctate de pagini aerisite, cu desene mari și mesaje simple: „Let’s talk about fear” (traducere: „Hai să vorbim despre frică”) sau ironii ca: „What a wonderful world” (traducere: „Ce lume minunată”).
Am putea spune că există mai multe planuri sau capitole pe care se desfășoară acest jurnal: un plan dedicat ideii de maternitate în raport cu societatea patriarhală și religioasă, un al doilea plan care vizează un context politic național și internațional marcat de război și control de tip Big Brother și un al treilea plan autoreferențial în care se regăsesc elemente eclectice din diferite zone artistice. De la Duchamp și pisoarul lui, la Celine Dion și Titanic, până la fraze repetitive care amintesc de John Baldessari. Dacă cel din urmă a făcut un tablou pe care a scris/desenat întruna „I will make no more boring art” (traducere: „Nu voi mai face artă plictisitoare”), Lucia alege să repete mai multe propoziții: „art is dead long live tra” (traducere: „arta a murit trăiască atra”), „breaking news” (traducere: „știri de ultimă oră”) sau „I live as long as you live” (traducere: „Eu trăiesc cât timp trăiești și tu”) – o frază conectată direct cu divinitatea. Nu scapă de sub lupă nici derizoriul existențial și nici lumea artei care nu e mereu cel mai prietenos mediu. Pentru că jurnalul Luciei e și despre precariat, despre bani munciți cu sânge (un desen foarte puternic care ilustrează această idee), despre imposibilitatea de a reuși, prin lansarea unor texte-statement fruste și directe. Într-un puseu de auto-ironie, autoarea scrie pe una din pagini: „Mister Perjovschi, I beg you to steal these drawings” (traducere: „Domnule Perjovschi, vă rog să furați aceste desene”), lucrările ei din jurnal fiind asemănate într-o oarecare măsură cu desenele lui Dan Perjovschi.
Parcurgând această carte-obiect, alternezi mereu între poziția de a observa, dar și de a te identifica cu conținutul generat. Unele pagini seamănă cu un scroll prelung pe Facebook, în care nu există neapărat o coerență, ci mai degrabă o ordine aleatorie a bulelor virtuale cu care intrăm în contact. Lucia scrie și desenează poeme, dialoguri, povești, statementuri, titluri de știri, face bancuri, vorbește în ghicitori, are discursuri poetice și politice caricaturizate și te invită în permanență să zâmbești și să te emoționezi alături de ea. Mesajele sunt foarte minuțios organizate în așa fel încât să primești la final un punch-line, un joc de cuvinte, ceva care să te facă să râzi măcar un pic sau să te lase pe gânduri. E foarte delicată țesătura de desene uneori naive și textele scurte care te lovesc din plin, încărcate de profunzime și de un strat emoțional foarte puternic. Jurnalul se încheie printr-un text desenat foarte simplu și direct, care reia sub o altă formă aceeași idee din titlu, reamintind că „me/we – eu/noi” se influențează reciproc și că istoria colectivă se suprapune peste cea personală.
„An Almost Political Diary”, de Lucia Mărneanu
editat de Oana Hodade
„An Almost Political Diary” a fost publicat cu sprijinul Fondul Jazz in the Park și Asociația Reciproca.