de Maria Cernat
Centrul Educațional Replika ne propune de anul acesta un nou spectacol. Un spectacol despre școală, cum altfel? „Limite” este numele sub care vedem perindându-se pe scena de la Replika diverse opinii despre educație, elevi și, în general, evenimente emblematice pentru ceea ce se petrece în școala românească.
Care este succesul spectacolelor independente cu buget mic? Simplu: documentarea! E o nouă paradigmă în teatrul contemporan menit să-l facă mai viu și mai apropiat de spectator. Putem să ne raportăm la mari narațiuni clasice despre educație – deși, curios lucru, sunt puține asemenea spectacole care să aibă ca temă școala – sau putem să fim modești, să recunoaștem că nu știm foarte multe lucruri, să ieșim puțin din spațiul teatral consacrat și să mergem către cei cărora dorim să le vorbim. Și nu, nu e nici activism, nici politică. E teatru. Una dintre cele mai vii forme de teatru actuale.
Dar ca să nu fiu suspectată că scriu advertoriale și nu cronici, o să încep cu limitele spectacolului „Limite”. Cum au observat și spectatorii invitați la discuțiile de după spectacol, căci, așa cum ne-a obișnuit spațiul Replika, spectacolul nu e delectare elitistă, ci invitație la dezbatere, ar fi fost nevoie de mai mulți actori. E drept, efortul Mihaelei Rădescu este unul excepțional. Ea interpretează toate personajele spectacolului. E, într-un fel, firesc până la un punct, pentru că este un spectacol despre zbaterile interioare ale unei profesoare de română care descoperă că un băiețel din școala gimnazială unde predă a abuzat sexual o colegă de-a lui. Dar, spectacolul aduce în discuție și alte voci. Vocea unui profesor de sport sau a unei colege profesoare care insistă pe faptul că profesoarele trebuie să fie mame. În ce mă privește, cu tot respectul indiscutabil pentru efortul Mihaelei Rădescu, consider că ar fi fost nevoie de introducerea altor actori pentru aceste roluri. O asemenea strategie ar fi îmbogățit foarte mult spectacolul, oferind dinamism și complexitate, fără ca asta să știrbească în vreun fel efortul actriței în rolul principal.
Altminteri, ceea ce se petrece pe scena de la Replika în cadrul spectacolului „Limite” este o lecție de dramaturgie și documentare la care ar trebui să participe cât mai mulți profesori, elevi, părinți, dar și regizori și actori. Spectacolul „Limite” aduce pe scenă personaje cheie ale momentului din școala românească: o profesoară de română integră, dar complet depășită de noul model de școală, un elev agresiv care își violează colega care are oricum probleme de adaptare și de sănătate, fiind supraponderală, și tatăl elevului, la fel de agresiv, dar potent financiar, directoarea dispusă la tot felul de compromisuri, profesoara exaltată care vede doar iubire și fluturași peste tot, profesorul de sport care se vede marginalizat din pricina disciplinei pe care o predă, profesoara de matematică și ea surprinsă de evoluțiile de nestăpânit ale școlii noastre tot mai periculoase ca urmare a lipsei de autoritate.
Spectacolul tratează drama interioară a profesoarei de română care se află singură într-o situație halucinantă. Asistă ca profesoară și dirigintă la un abuz inimaginabil asupra unei eleve, doar pentru a vedea cum tatăl elevului violent reușește să facă lucrurile uitate. Profesoara e singură. Statul a fugit și s-a făcut mic în fața banilor părinților. Statul e atât de minimal, încât nu are decât să fie un execrabil administrator. Lipsiți de investiții vitale, directorii acceptă donații ale unor părinți care răscumpără violențele propriilor lor copii prin bani. Banul domină, banul face legea, banul este cel mai puternic și în fața lui cade morala, cade dreptatea, cade tot. Corupția e a corupătorului suprem, a banului, care rade totul în calea sa. Forța financiară face ca un teribil abuz sexual să devină „o joacă de copii”. Pentru că, cine are puterea economică are puterea de a da definițiile.
Discuția din debutul spectacolului este terifiantă, în special pentru cineva care a lucrat în învățământ. Acolo știi că ești singur, că nu ai la cine să apelezi. La fel, discuția cu directoarea te răscolește, ca profesor, în special. Directoarea e fosta elevă a profesoarei de română. Dar ea e și reprezentanta noii generații care s-a adaptat bine tranziției și acceptă donațiile generoase ale tatălui, bagatelizând „incidentul cu fetița abuzată”. Fetița nu are nicio șansă. Va pleca la o școală pentru copii cu nevoi speciale, când, de fapt, cel care ar trebui, la rândul său, să urmeze tratament special este băiatul violent.
Spectacolul uzează de multe elemente de ordin vizual care sintetizează sau completează monologurile și care parcă te transpun direct în atmosfera de la școală, dintr-o cancelarie. Discursul directoarei este însoțit de gestul prin care pe fața ei apare un lichid negru, care îi mânjește fața – simbol al compromisului moral și al maculării funcției și persoanei sale de banii primiți drept „compensație” sau „donație” pentru faptele elevului violent. Întreaga școală e prezentată ca un șantier, semn al nesfârșitelor schimbări care au loc în învățământul românesc, dar și al proiectului educațional niciodată terminat. Umblând cu greu pe o suprafață cu pietriș, personajele interpretate de Mihaela Rădescu descoperă ba un manual de dinainte de Revoluție, ba un compas și alte unelte ale școlii noastre „de modă veche”. Foarte inspirată metaforă pentru felul în care tăvălugul schimbărilor a răsturnat tot ceea ce știam că e școala, iar acum găsim sub tot acest balast – prezent la propriu pe scenă – reperele unei școli pierdute de care se agață profesorii care se simt neputincioși, singuri și total incapabili să lupte cu nedreptatea. Costumul Mihaelei Rădescu este unul care a necesitat o muncă însemnată întrucât trebuie să supraviețuiască încercărilor de a transpune mai multe personaje. Luminile crează o atmosferă sumbră, în care monologul interior capătă și mai multă pregnanță. Dar, poate cea mai interesantă opțiune este scara prezentă în mijlocul scenei. Simbol al șantierului continuu care e școala românească, dar și a evoluției cu ajutorul educației. Cine oare va urca pe scara meritocrației? Cine va păși pe acele trepte? Ne întrebăm firesc. Cu siguranță nu fetița izgonită după ce a fost victimă a unei grave forme de abuz sexual, asupra definiției căruia nu se insistă suficient în spectacol. Pe acele trepte, în școala noastră șantier, va păși elevul al cărui tată are bani. Suficienți bani încât să cumpere școala, directoarea și tăcerea tuturor.
Un personaj la fel de important este profesoara care visează numai fluturi și iubire. Este o sintetizare teribil de abilă a tuturor discursurilor care vin să compenseze atmosfera de junglă în care domină cel cu bani prin apel la emoții, la pedagogia non-directivistă și alte discursuri complet neadecvate contextului educațional românesc. Sub masca progresului – „Vai, dar noi trebuie să iubim copiii, să fim alături de ei!” – profesoara noastră „fluturaș” explică „eșecul” profesoarei de română prin faptul că nu are copii. Vina de a nu fi mamă o privează, din această perspectivă, de abilitățile academice și pedagogice. E incredibil de violent acest discurs care pune totul pe umerii profesoarei, care trebuie să fie „mamă”, adică să facă un travaliu emoțional suplimentar pentru copii. Iar pedagogia de școală nouă cu care sunt îndoctrinate multe cadre didactice, dar și părinți, merge într-un loc în care statul e puternic și investește masiv, în așa fel încât părintele cu bani nu poate șterge complet autoritatea unui întreg sistem educațional.
Un personaj la fel de colorat și emblematic este profesorul de sport. De remarcat că niciunul dintre personaje nu este un erou pozitiv până la capăt. Toți se luptă în noua junglă care e școala noastră dominată de cei puternici, adică de cei cu bani. Toți au puncte de vedere valide, dar și interpretări dogmatice, reacții brutale. Profesorul de sport suferă el însuși pentru că se simte nerecunoscut de colegii de breaslă. Amintește cu destulă franchețe de o dispută în care nimeni nu i-a ținut partea. Mai mult, el insistă asupra faptului că școala noastră formează creiere. Corpul are un rol secundar, cel de a susține creierul. Nimeni nu se ocupă de corp, creierul este în centrul preocupărilor școlii noastre. Dar tot profesorul de sport are exprimări fruste și reacții violente cu privire la fetița abuzată, lucruri pe care sunt convinsă că le veți găsi foarte interesante, odată ce veți deveni spectatorii piesei de teatru.
La scurt timp de la premiera de la centrul Replika, sindicatele au lansat un film în care, culmea, o profesoară de română interpretată de Medeea Marinescu, trece printr-o dramă similară. Este umilită de o elevă agresivă care își bate colegii și de mama acesteia, mare patroană, femeie de carieră. M-am bucurat că măcar o parte din mesajul spectacolului „Limite” a fost amplificat de acest film care s-a bucurat de o audiență însemnată. Îmi doresc ca și spectacolul să atragă un număr comparabil de elevi, părinți, profesori și inspectori care vor găsi, cum bine spunea o doamnă inspectoare, o imagine mai fidelă chiar decât o radiografie a școlii românești actuale. Așadar, poate nu veți fi de acord cu tot ce am scris. Dar e un singur mod în care puteți afla acest lucru. Mergând la spectacolul „Limite”, bazat pe un text de Mihaela Michailov și Radu Apostol, versuri de Bobi Dumitras (Fără Zahăr), muzică și spațiu sonor de Alex Bălă, scenografie realizată de Gabi Albu, costume de Irina Gâdiuță, video de Elena S Gageanu. Spectacolul este regizat de Radu Apostol.