de Igor Mocanu
Poză de Sergiu Sas
Harababură – Benzi desenate de Sorina Vazelina, 7 iunie – 7 iulie 2019, Spațiul 2/2, Timișoara
Când te-apucai, acum zece-unsprezece ani, să scrii despre banda desenată contemporană din România, era necesară, de fiecare dată, câte o lungă litanie despre minoratul unei arte care în alte părți schimbă canoane estetico-politice. Și dă-i cu cea de-a noua artă, cu reviste interbelice care publicau BD, cu ce-a fost BD-ul în comunism și ce-a ajuns ș.a.m.d. Între timp, situația benzii desenate locale contemporane s-a mai înveselit, aceasta are o istorie, este expusă în muzee și galerii, are ea însăși un muzeu, chiar dacă unul de tip artist-run, are publicații, la un moment dat a avut și o librărie, mai rămâne să intre și la Academie sau măcar la Universitate și putem spune că s-a „academizat” și ea.
Situația este oarecum similară cu cea a ilustrației de carte, nu doar pentru copii, dar asta e pentru faptul că majoritatea artiștilor care practică banda desenată sunt și ilustratori și / sau invers. Pentru cea de-a noua artă în sine cred că această evoluție este un lucru bun, întrucât, dincolo de etichetele acestea oarecum facile și depășite – academizat / neacademizat / undergound / experimental / clasic / tradițional etc. – aici e vorba mai degrabă de victoria de la capătul unei lupte politice de redistribuire a puterii și prestigiului între un tip de practică artistică și restul practicilor, istoric privilegiate, din câmpul larg al artei. Desigur, nu este o redistribuire echitabilă, dar totuși redistribuire este, iar asta ne apropie de o altă fantomă, derivată din evoluția schițată mai sus, și anume de fantoma muncii artistice. Iar expoziția Sorinei Vazelina, despre care mi-am propus să discut mai jos, tocmai în direcția aceasta țintește. Pentru a anticipa și mai mult, expoziția autocuratoriată de artistă nu este despre haosul romantic din dulapul de la atelier și nici despre metafora frumoasă a creației exhibată ca ordinea din vârful unui maldăr inextricabil de încercări eșuate, ci despre muncă, mai exact, despre forma cel mai greu de explicat pe înțelesul codului muncii și anume despre munca artistică a precariatului cognitiv-creativ.
Expoziția a fost deschisă timp de o lună la Spațiul 2/2 din Timișoara, instituţie artist-led coordonată de Mimi Ciora, Simona Nedelciu și Sergiu Sas, care „ținteşte spre identificarea problemelor cu care ne confruntăm în societatea contemporană, pentru a crea dialog și alternative pe teme precum sustenabilitatea mediului, sistemele economice alternative, incluziunea culturală, distopiile contemporane și altele”. Având acest framework curatorial pe umeri, personala Sorinei Vazelina propune o selecție de „eșecuri”, cum sunt numite exponatele în textul de prezentare, din timpul lucrului la benzile desenate Mireasa desculță (2012, o poveste compusă din trei interviuri și documente de arhivă despre înființarea în 1956 a Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galați, ce avea să debuteze cu piesa omonimă, având în centrul acțiunii subiectul colectivizării agricole), The Scratch (2013, silent book pe tema mineritului, a dezastrului ecologic produs de industria extracțiilor și de corporații), Interzis (2014, lucrare cerută de Romanian Harm Reduction Network, despre dependența de droguri din România și răspândirea HIV-ului din cauza lipsei de fonduri și informație) și Partidul Boschetarilor din România (2018, sinteză vizuală a eforturilor Asociației Carusel de protecție și ameliorare a drepturilor cetățenilor marginalizați), precum și din momentul colaborării artistei la zine-le „While we wait” (2011), „Cutia și volumul” și „Old Farts” (2017). „Eșecurile” expuse, mai spune prezentarea, dezvăluie „o parte centrală a procesului de creație din spatele benzilor sale desenate”, precum și „magnitudinea greșelilor și rolul lor în modelarea rezultatului final”.
Poză de Sergiu Sas
Partea cealaltă, înșelătoare, alunecoasă, a „magnitudinii greșelilor” este că acestea au un rol nu doar în modelarea rezultatului final, ci și în modelarea propriei noastre viziuni asupra muncii artistice în general. Că practica artistică a Sorinei Vazelina în domeniul secvențialității trece de implicațiile sociale, angajându-se activ în subiectul cu care lucrează și dându-i greutate politică, este un fapt ce transpare destul de cristalin chiar de la o primă „lectură” a benzilor desenate create de ea. Ceea ce nu era așa de limpede, iar odată cu Harababură… s-a lămurit, este conștientizarea acută a întregului proces de creație, supunând dezbaterii publice deopotrivă curajul expunerii sincere a propriei vulnerabilități, laolaltă cu ofensiva unei conduite intelectuale aproape sisifică. „La început lucrurile par clare – spune artista – ai un subiect, o direcție sau niște indicii. Cu timpul, mâzgălelile se acumulează, reperele se distorsionează și gândirea se-ncețoșează. Dacă nu sună linia pe ritmul poveștii sau nu ai nimerit o tehnică pe măsura acțiunii, oricât ți-ai da cu capu’ de pereți, te alegi cu o harababură de hârtii și deadline-u-i la ușă. Când ești captiv printre nisipurile mișcătoare ale minții, de câteva ori pe săptămână, te amăgești crezând că următoarea tură va merge mai lin, dacă cea actuală nu e ultima.”
Desigur, există și aici o tradiție artistică destul de lungă a revalorificării eratei, o istorie a artei scrisă numai pe jumătate despre recapitalizarea greșelilor și despre remarketizarea rebuturilor, însă ceea ce afirmă și manifestă „harababura” Sorinei Vazelina se sustrage acestui tip de microistorie, pătrunzând în zona de cercetare artistică, de laborator de creație, oferind la întoarcere o meditație opțională despre munca artistică așa cum nu se vede ea de obicei, adică masivă, suplă, uneori descumpănitoare, și arătându-ți cu sinceritate că ceea ce uneori este abia cuprins într-un paragraf de contract, la obligațiile autorului, reprezintă numai vârful icebergului unui travaliu cât un munte de hârtii migălite și trudite.
Acest joc cu vizibilul și invizibilul muncii artistice ne apropie acum și mai mult de ceea ce Lars Bang Larsen definea undeva ca fiind „paradoxul artei și muncii”, argumentând, pe de o parte, că arta este muncă, întrucât este inerentă existenței istorice a oricărui subiect viu, tot așa cum, pe de altă parte, arta nu este muncă, întrucât este un refuz permanent de a participa în procesul de producție și reproducere a circuitului economic actual. Această abordare, spune teoreticianul, ne poate ajuta să rezistăm unei evidente „neutralizări a experienței, generată de cvasiscenariile vieții contemporane – în cvasimunca, cvsiarta și cvasidemocrațiile în care trăim”.
De aici și dubla lecție pe care o oferă expoziția: mai întâi, este vorba despre lecția asumării harababurii personale, a acelei dezordini implozive ca etapă necesară de lucru, iar apoi, despre lecția opoziției critice față de percepția încă persistentă în societatea noastră, că arta nu e muncă sau că e o muncă ușoară, plăcută, delectabilă, așa, cam cum era muzica ușoară acum câteva decenii. Bineînțeles, „eșec” este astfel numai un cuvânt pe înțelesul publicului speriat de adevăratul nume al acestei acțiuni, pe care uneori înșiși comanditarii se fac că n-o pricep până la capăt, adică munca artistică.
