de Carolina Vozian
Foame. Foame nesfârșită, foame țipătoare iese prin toate crăpăturile acestei cărți-poem. O foame acaparatoare și atotcuprinzătoare, fizică și emoțională, o foame cât viața în sine.
Nu știu dacă aș încadra Câinele de bronz de Emanuela Iurkin la categoria roman, deși așa e construit, ca un micro-roman psihologic.
L-aș denumi, mai degrabă, un poem în proză, asemănător cu narațiunile poetice ale lui Max Blecher și Gellu Naum.
Câinele de bronz se întinde în pagină fragmentar, introspectiv – o pânză în care te scufunzi și care te leagănă. O pânză care te atinge în primul rând afectiv și senzorial, abia apoi analitic, rațional. Textul e o plonjare nonlineară prin frânturi de memorie, traumă, proiecție, lipsă și dorință.
În termeni de acțiune nu se întâmplă mare lucru și când se întâmplă sunt lucruri disparate, neîncadrate într-un anume spațiu și timp sau într-o evoluție de tip clasic a narațiunii.
Ca cititoare nici nu am simțit nevoia să se întâmple ceva, dar cred că e necesară o predilecție spre acest tip de proză psihologică și contemplativă, un anumit tip de etapă emoțională în care să te afli – ceva ce nu aș fi avut la 15 ani de exemplu, când sorbeam în viteză tot ce era scris despre exterior și interacțiuni cu lumea mai mult decât despre interior.
Câinele de bronz e o carte a explorării interiorității și e scrisă fix în ritmul și cu fragmentarea cu care se desfășoară procesele afective profunde.
Pierderi multe și căutarea împăcării cu ele, conviețuirea unor căutări simultane contradictorii: copilul înfometat emoțional ce așteaptă împlinirea unor nevoi niciodată împlinite și adulta ce sapă în ea niște breșe prin care să iasă din dependența asta obsesivă de satisfacere aproape imposibilă a nevoilor de la bază; adulta ce caută să iasă din proiecții, să se dezlipească de foamea continuă niciodată satisfăcută, să înțeleagă și să ajungă să trăiască cu asta.
„ În fața mea stă această geantă viu colorată, plină cu bunătățuri comestibile, pentru care am înghețat aproape o oră în umezeala de la gară. Gândul îmi mai stă la discuția noastră telefonică. Încercam să-ți explic lucruri care par dificile probabil. Prea idealist-extraterestre și pretențioase. Ca, de exemplu, faptul că ceea ce vreau de la tine nu încape, nu poate încăpea într-o geantă. Nici în două, nici în trei. Nu se poate pune într-un colet, oricât de mare. Nu poate fi expediat pur și simplu într-o altă localitate, indicând numele și adresa destinatarului. Îți spuneam că necesitățile mele nu încap într-o sumă de bani și, mai concret, de suma necesară. Și aici iarăși alunec în melodramă, ceea ce nu se cuvine să fac.
Lanțul e lung de tot, fără capăt. Nu e o scuză. Deschidem ochii, încercăm să înțelegem, învățăm dacă suntem în stare, iubim cum ne duce capul, iertăm cât putem și cum ne pricepem mai bine. ”
Trecerea de la cerință, nevoie venită dintr-o rană profundă la înțelegerea resemnată a imposibilității este foarte prezentă în carte. Căutarea înfometată și resemnarea, apoi iarăși căutarea. Prin câte căutări trebuie să trecem până acceptăm?
Autoarea traversează prin descrieri foarte palpabile diverse mecanisme emoționale de apărare, de supraviețuire. Senzorialitatea intensă a textului mă face să le simt și eu. Disocierea completă – de corp, de emoții; proiecția continuă a aceluiași scenariu familial pe alte persoane (tatăl și Vâlcu, Vâlcu și tatăl); trăirea grea, post-durere, a senzației imanente de ireparabil. Este irecuperabil ce ai pierdut, copilă fiind; nu mai ai cum să obții lucrurile alea vreodată la maturitate de la aceiași oameni (părinții), chiar dacă ei, binevoitori-generoși, își realizează greșelile vechi și îți oferă înzecit. E o legătură acolo, o țesătură invizibilă în care ori ai fost conținută cu prezență și iubire, ori nu. Ori poate ai fost, dar pe bucăți. Când nu ai fost, n-o mai repară nici naiba. Tu ești alt om, ei sunt alți oameni, vă puteți înțelege și chiar iubi, dar să nu mai cauți ce nu ai primit că nu au cum să-ți dea acum. Senzația asta transpare acut și continuu în timp ce citești Câinele de bronz.
Apoi mai e risipirea, risipirea sensului, risipirea esențialului în detalii, scuzele dese ale naratoarei că se repetă – deși repetiția e proprie scenariilor psihice, e chiar ceea ce le menține vii și ne menține pe noi pe aceleași drumuri.
Naratoarea transmite uneori o micșorare a sinelui, o încercare de a restrânge mereu spațiul pe care îl ocupă, restrângere care merge până la autoinvizibilizare. Și mă gândesc că și ăsta, la rândul lui, e un mecanism de apărare.
Dacă e să aduc și firul narativ al romanului-poem în acest text, firul narativ care e făcut din rupturi, uitări, pierderi, disocieri, întoarceri, retrăiri, goluri goale și goluri umplute cu altceva-uri… firul narativ e următorul. Naratoarea vorbește cu/le scrie tatălui absent și iubitului Vâlcu, figuri ce se intersectează mereu, despre care nu știm când sunt reale, când sunt proiecții. Lipsa tatălui din viața fiicei (și mai târziu a mamei) a lăsat-o cu un gol imens, pe care ea îl umple cum poate: căutându-și tatăl real și încercând să se conecteze cu el sau proiectându-l în bărbați pe care îi întâlnește.
În a doua parte a cărții crește progresiv și absența mamei (migrantă economică), al cărei motiv îi este explicat inițial vag copilei și apoi deloc și care pare înțeles de ea intuitiv sau din frânturi de discuții adulte: mama a plecat să facă bani pentru un palton nou pentru ea. Informația asta sapă din ce în ce mai mult vinovăția în copilă, odată cu coletele cu bunătăți primite periodic. Comparația cu care rămâi din text e că atunci când ești la capătul receptor al coletelor te simți aproape ca la închisoare și e foarte greu să nu crezi că ești vinovată de ceva. Relația apropiată cu mama se risipește și ea de la distanțele lungi în spațiu și timp, iar la reîntâlnire descrie atât de puternic peretele(afectiv) dintre ele, că îl simți în cameră.
Mai apare și fratele Serj din familia (nouă) a tatălui cu care naratoarea încearcă să formeze, fără să reușească neapărat, o conexiune. Mai apar și alte personaje episodice.
Textul încearcă să fie în mare parte despre relații copil-părinte, părinte-copil, iubit-iubită în încrengături de proiecții parentale; e un micro-univers psihologic, fără să treacă neapărat în cadrul macro, sistemic.
Cu toate acestea uneori se inserează în text mici comentarii/observații socio-politice, cum ar fi trimiterile la foametea post război din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) și poveștile înfiorătoare din acea perioadă, care fac legătura cu foametea și sărăcia din prezentul/copilăria naratoarei. Necesitatea migrației economice din cauza sărăciei transpare, de asemenea, din text – deși nu sunt chestionate și problematizate cauzele economice și politice ale sărăciei pe parcursul narațiunii.
Mai apar câteva mici referințe vag-ironice la diverse elemente ce țin de Uniunea Sovietică, omul sovietic, munca sovietică ș.a.; pe acestea, la rândul lor, le resimt ca pe niște preluări discursive din anti-comunismul general aproape religios instalat de către intelectualii de dreapta în fostele țări din blocul socialist în perioada ultimilor 30 de ani de economii capitaliste în care ne aflăm.
Însă în totalitatea sa, romanul evită discuții sau implicații ideologice de vreun fel și rămâne în teritoriile interioare afective, conștiente sau inconștiente.
Cred că citirea Câinelui de bronz poate cataliza, prin identificare, un proces terapeutic de introspecție și definire a unor scenarii traumatice. După repetițiile destul de îndelungi, atât cât avem nevoie, încep analiza, exorcizarea și poate, uneori, vindecarea.
„O carte ca antidot, altă carte ca anestezic.”
PS: Sunt foarte entuziasmată de romanele noi ale autoarelor din Republica Moldova. Sunt cam printre cele mai interesante, vibrante și aducătoare de nou suflu literar romane din literatura română contemporană (din Republica Moldova și România deopotrivă).
Acest teren marcat istoric de foarte multe schimbări și intersecții geo și socio-politice dintre diverse forțe marchează identitățile moldovenilor într-un fel unic și foarte diferit între ele însele. Mă bucură faptul că apariția Grădinii de sticlă (Tatiana Țîbuleac) și a Câinelui de bronz (Emanuela Iurkin) deschid niște portițe spre niște identități feminine complexe, fragmentate, diverse și foarte puternice care prin poveștile reprezentate plasează Moldova într-un loc puțin diferit de sloganul cu iz imperialist „pământ românesc”.
Rămâne să mai așteptăm romane clar asumate/poziționate ideologic, diferit de mainstreamul acceptat unionist sau naționalist.