de Carolina Vozian
Touch me not e un film prea intim ca să pot să scriu despre el cu o privire distantă, critică. Pe de altă parte, e prea intim și pentru a scrie cu o apropiere vulnerabilă, personală – se atinge de cele mai profunde dorințe, traume, pierderi și căutări ale noastre. Așa că o mă scald în ape tulburi, undeva printre verde și albastru, printre alb și negru, printre foarte rece și foarte fierbinte; o să mă scald în ape tulburi în textul ăsta.
Iubirea și intimitatea sunt parte dintr-un mit fals construit și alimentat continuu de filme, de media, de muzică și de cărți. În realitate creștem, multe dintre noi, în familii disfuncționale. Toată puterea fizică și psihică asupra noastră, când suntem bebeluși, e concentrată în mâinile unuia sau a doi adulți din familia nucleară, care în urmă cu 30 de ani nu prea aveau contextul social care să le permită să aleagă să nu se reproducă sau măcar să-și chestioneze/pregătească decizia de a aduce un copil pe lume. Mulți oameni nici azi nu trăiesc într-un astfel de context.
Cei unul sau doi adulți se trezesc cu niște copii cu care nu prea știu ce să facă, așa că fac ce pot. În sânul acestei familii interacționăm pentru prima oară cu iubirea și tot aici ni se formează tipul de atașament emoțional care ne va rămâne înrădăcinat în neuroni; de aici ne vine în mare parte structura psihică ce-o vom purta cu noi prin lume și prin toate relațiile intime.
Foarte puține ieșim bine din structura – de multe ori toxică – a familiei tradiționale.
„Spune-mi cum ai fost iubită ca să-ți spun cum iubești”, zice Adina Pintilie spre finalul filmului. Oricât am încerca să ne distanțăm de familie, oricât ne-am inventa o viață complet nouă, diferită și opusă celei în care am fost aduse, oricât ne-am nega trecutul și oricât am vrea să credem în povești despre iubire (cele perfecte din filme, cărți, muzică) – până nu mergem la rădăcină să aflăm felurile în care am cunoscut prima oară iubirea, nu vom putea să fim în contact cu noi.
Nu ne vom cunoaște nevoile și dorințele noastre în relațiile intime, nu vom vedea cu adevărat oamenii cu care suntem și pe care ne proiectăm fantezii romantice. Vom putea trăi într-o goană intensă după himere, în jocuri de seducție și de putere, în proiecții – dar nu în relații autentice.
Teoreticiana feministă bell hooks scrie în All about love că suntem învățate despre iubire că e un sentiment înălțător care sau există, sau nu mai există, pe când în realitate iubirea e o serie de acțiuni și alegeri conștiente de a crește alături de o altă persoană (sau mai multe), de a vă angaja separat și împreună la săpat prin rănile trecutului, la deconstruit comportamente distructive și toxice, la dezvoltat întâlniri hrănitoare emoțional, sexual și spiritual, dar și la construit autonomia fiecăreia în parte. Toatea astea sună perfect în teorie, dar în practică, venind din istoriile din care venim, când trecem de la a ști totul despre iubire, la faptul că nu știm mai nimic în realitate – căutarea e ca o plimbare oarbă printr-o pădure întunecată plină de frică, vinovăție, furie, confuzie, durere și pe alocuri niște luminișuri unde ne dăm seama că am mai crescut un pic.
Cum să iubești cu adevărat și să nu te pierzi pe tine în același timp? Asta e căutarea fiecărei persoane adulte conștiente emoțional și de la ea pornește regizoarea Adina Pintilie în Touch me not.
„Am ajuns să înțeleg cum acest mit al iubirii ascunde atât de multe emoții contradictorii, cum straturile de furie, vinovăție, violență fac atât de greu de atins acea «iubire». Și cum astăzi aduc cu mine, în viața mea intimă, frica de a pierde persoana pe care o iubesc, neîncrederea, furia, un dor perpetuu neîmplinit.” Vorbește engleza cu un accent est-european, un act eliberator și decolonial. Engleza vorbită românește o simt foarte aproape, mă conectez cu ea instant și simt că prin accentul ăla putem traversa teritorii geografic-emoționale comune. O punte de legătură între non-vestici – engleza cu accente.
Touch me not e un film despre corpuri și intimitate, în care Adina Pintilie se include ea însăși ca personaj, astfel apropiindu-se de lumile în care intră și diminuând riscul de exotizare/obiectificare din exterior. Ea își descoase și analizează trăirile legate de intimitate în fața camerei, uneori singură, uneori în discuții cu protagonista – Laura.
Pe tot parcursul filmului, Laura este în căutarea propriului corp, de care e străină. Începe spunând că îi este groază de această expunere, că 90% din ea ar vrea să fugă să se ascundă, dar mai e o parte de 10% care e destul de puternică cât să rămână acolo. Mai târziu trece printr-o serie de întâlniri cu diverși cunoscători ai erotismului și ai sexului: un lucrător sexual cisgen, din Estul Europei (Georgi Naldzhiev), o lucrătoare sexuală trans (Hanna Hofmann), un activist pentru eliberare sexuală, cu abilități diferite (Christian Bayerlein) și un terapeut sexual (Seani Love) care folosește atingerile și durerea fizică pentru spargerea unor blocaje mentale.
Felul în care apar toate personajele în film este unul aseptic. Sunt doar ele, corpurile și identităților lor. Ele și cunoașterea lor despre intimitatea pe care o expun, o împărtășesc. Sunt dezlipite de orice context socio-politic din care ar putea veni, aceasta fiind evident o alegere artistică. Ieșind dintr-un cinema vechi, din centrul Bucureștiului, nu poți să nu te întrebi: cum ar fi arătat acest film cu persoane din orașul nostru, cu persoane de diferite etnii și clase sociale recognoscibile? Oare spectatoarea dintr-un mic orășel din România are cum să găsească locuri comune, spații de identificare cu personajele din film? Sau e acolo o lume prea îndepărtată, inaccesibilă și prea străină?
E imposibil să nu ajungi la ideea regretabilă că explorările emoționale și sexuale sănătoase, conștientizarea terapeutică a trecutului și munca cu emoțiile rămân în sistemul economic capitalist doar niște posibilități ale unor categorii mai privilegiate de oameni. Terapia și informațiile despre sănătatea emoțional-sexuală sunt domenii la care încă foarte puțini oameni din societatea noastră au acces (financiar, dar și discursiv).
Corpurile noastre nu plutesc într-un vid, iar felurile în care le manevrăm și locurile în care putem merge cu ele sunt profund conectate de contextul socio-economic și geografic în care suntem plasate. Chiar și conexiunea cu ele, accesul nostru la propriile noastre corpuri, explorarea posibilităților lor și a emoțiilor care locuiesc acolo – inevitabil sunt conectate de locul din care venim. Deși nu îmi imaginez ușor cum ar fi fost să fie făcut în București și în limba română – totuși cred că Touch me not inițiază un proces de explorare emoțională și posibilă vindecare colectivă. Cu toate că sau pentru că mediul e unul aseptic, deconectat de realitatea fizică în care suntem ancorate, deconectat de diferențele dintre noi și de ierarhiile sociale – felurile în care ne locuim corpurile e pus în prim-plan. Corpurile din film sunt diferite și cel mai probabil vin din istorii de opresiune diferite (care nu sunt spuse) sau istorii de viață foarte dure. În prezența lor devine imposibil să nu fim autoreflexive cu propriile noastre corpuri, cu modurile în care le percepem, cum interacționăm intim, cum este relația noastră (fizică, senzuală, emoțională) cu noi însene și cu alte corpuri pe care le întâlnim.
Touch me not e o narațiune vizuală experimentală, feministă și queer ce se desfășoară într-un mediu controlat. Filmul vorbește despre niște oameni majoritar occidentali care au cât de cât acces la resurse (economice, sociale, intelectuale, culturale) – deși filmul în sine nu îi încadrează socio-economic. Nu e un film militant în vreun fel și nici nu cred că își propune asta, se desfășoară moderat și conținut. E filmat cu respect și cu grijă față de personaje, față de interacțiunile lor intime. Nu e invaziv sau agresiv vizual.
L-aș asemăna cu o ședință sau cu un grup de terapie, unde toate procesele sunt mai degrabă spiralate decât lineare, ca o plimbare prin tărâmul inconștientului. Deși filmul nu chestionează, nu problematizează din punct de vedere politic felurile toxice în care e construită cultural și vândută iubirea, acesta face altceva foarte important: inițiază niște drumuri de căutare emoțională și analiză a trecutului, a traumelor venite din familii, a abuzurilor suferite și internalizate, a blocajelor afective și sexuale.
Munca emoțională, trăitul conștient, învățarea relațiilor sănătoase și dezvățarea tiparelor din trecut sunt niște termeni încă de nișă în cultura noastră, de aceea cred că e valoroasă apariția unui asemenea demers în cinematografele românești.
În același timp, îmi doresc ca vindecarea emoțională individuală să fie parte din niște procese mai mari, colective de schimbare, eliberare și emancipare. Îmi doresc să nu se oprească la nivel individual cum ne predică neoliberalismul, ci să fie doar un început de drum comun spre o lume în care corpurile noastre chiar vor exista ca în film – împreună, fără ierarhii, fără opresiune, fără inegalitate economică, fără marginalizare.